Când cântăm lapte stricat arătăm de fapt unde este inima noastră, ce conduce inima noastră… Cuvântul sau muzica.

Cuvântul trebuie să conducă atât inima cât și muzica.

Din păcate multe inimi sincere au fost și sunt păcălite de mrejele muzicii frumoase astfel că li se ia capacitatea de se gândi la lucrurile cântate. Dacă se pronunță “Dumnezeu” sau anumite idei și adevăruri din Scripturi, suntem ok.

Nu orice cântare care are presărate cuvinte din Scripturi este o cântare ce trebuie cântată în biserică, pentru că nu orice astfel de cântare este o cântare creștină.

Cu aceeași Scriptură se susțin erori, erezii și prostii. Cântarea a adus în biserică multă otravă tocmai pentru că mai degrabă suntem atenți la o predică și ne sesizăm dacă se spun prostii – ca regulă generală vorbesc, cu mențiunea că această regulă e rară – pe când cântarea e luată ca de bună în ciuda faptului că ea a fost un factor modelator al Teologiei bisericii încă de la începuturi.

Ceea ce cântăm în biserică, luăm și fredonam acasă. Ce fredonam acasă, la muncă, la joacă, ajunge să devină ’al nostru’. Ce a devenit al nostru ne modelează gândirea. Ne întrebăm de unde au unii de prin bisericile noastre nu știu ce idei… răspunsul e simplu de multe ori: din cântări.

Să ne întoarcem a Scripturi și să le cântăm.

Dani Croitor

https://www.facebook.com/apologiareformata/