Cristos a refuzat mereu să-și senzaționalizeze Evanghelia și minunile. Le-a cerut în repetate rânduri celor vindecați să nu spună nimănui. A vindecat mereu variat refuzând să lase urmașilor o baghetă magică, un ritual, o metodă vindecătoare. A scăpat mereu de publicul care venea doar pentru căscatul ochilor (fetița lui Iair este înviată doar după ce mulțimea este scoasă afară, iar pe muntele schimbării la față Cristos merge doar cu câțiva dintre ucenici). Nu a dat voie evangheliștilor să ne spună cum s-a transformat apa în vin și nici să ne explice exact cum a avut loc înmulțirea pâinilor. A plecat din locurile unde mulțimea dorea să-l facă împărat și s-a retras în repetate rânduri în locuri pustii.

Și toate acestea pentru că minunile și vorbele Sale au fost sacramentele identității Sale. Tot ce a spus și făcut Domnul Isus a fost menit să miște inima omului spre darul inepuizabil, spre adevărata pâine, adevărata viață și adevărata lumină.

De aceea cred că nu este prea mult a spune că „o slujire duhovnicească nu va căuta să facă spectacol,” de fapt, „o slujire cu cât este mai duhovnicească cu atât face mai puțin spectacol.”

Spectacol se poate face și într-o sală cu puțini oameni și chiar de unul singur în spatele unui microfon. Dar Evanghelia nu se pretează pentru asta. Este sub demnitatea ei. Ea îl are în centru pe Cel care a luat chip de rob facându-se asemenea oamenilor, iar Centrul Evangheliei, identitatea Celui venit să slujească nu permite o altă formă de proclamare a revelației decât cea pătrunsă de smerenie și dependență totală. SIngurul mod corect de proclamare a Domnului Isus fiind cel in acord cu caracterul Celui care este proclamat!

Spectacolul începe cu atitudinea.

David Lavric