„Știu de acum că Domnul scapă pe unsul Său și-i va răspunde din ceruri, din locașul Lui cel sfânt, prin ajutorul atotputernic al dreptei Lui. Unii se bizuiesc pe carele lor, alții pe caii lor; dar noi ne bizuim pe Numele Domnului Dumnezeului nostru. Ei se îndoaie și cad; dar noi ne ridicăm și rămânem în picioare” (Psalmul 20:6-8).

De când mă știu a existat o distincție care mereu mi-a părut ciudată: noi și ei. Această distincție adesea are menirea de a-i prezenta pe unii (noi) mai buni decât alții (ei). Însă cu toate că adesea este folosită în mod cu totul greșit, lucrul acesta nu anulează faptul că o astfel de distincție trebuie uneori făcută. Există două căi. Există două destine. Există două categorii de oameni: unii care merg spre pierzare, iar alții care merg spre glorie. Între cele două categorii de oameni există diferențe care se văd cu ochiul liber.

David își întărește din nou convingerea aici că Dumnezeu nu-l părăsește pe cel care Îl are pe El ca Păstor al său. Domnul îl scapă pe unsul Său. Însă adesea când o face, El nu o face cum ne-am aștepta, ci o face potrivit planului Său. Îndrăznesc să spun că Domnul uneori îl poate scăpa pe unsul Său printr-o relație ruptă cu cineva care i-a fost prieten mulți ani de zile. Se poate ca acea relație să-i fi făcut mai mult rău pe plan spiritual decât bine. Alteori Dumnezeu îl scapă pe unsul Său prin faptul că îl face să se mute într-un alt loc. Alteori Dumnezeu îl scapă pe unsul Său prin faptul că îngăduie eșecul în viața lui. Acel eșec îl poate ține smerit și îl poate face să privească din nou, plin de încredere, înspre Dumnezeul mântuirii sale. Alteori Dumnezeu îl scapă pe unsul Său prin faptul că îngăduie o boală în viața acestuia. Oricât de ciudat sună acest lucru, asta nu-l face mai puțin adevărat. Boala trupească îl poate face pe om să conștientizeze faptul că el nu poate să fie stăpân nici măcar pe propriul său trup, iar această conștientizare poate să nască în el o dorință tot mai arzătoare de a se încrede în Dumnezeu. [DISCLAIMER: Folosirea puțin excesivă a cuvântului „poate” în acest paragraf a fost intenționată, deoarece când vine vorba de situații practice, nu se poate generaliza, din moment ce reacțiile noastre diferă de la caz la caz.]

Pentru a accentua acest adevăr, David menționează gloria lui Dumnezeu (Cel care răspunde din ceruri, din locașul Lui cel sfânt), dar de asemenea, el menționează și puterea lui Dumnezeu (de obicei, expresia „dreapta Domnului” folosită pe paginile Scripturii poartă cu sine ideea de putere absolută sau suverană a lui Dumnezeu).

Mai apoi, David prezintă din nou un contrast între „noi și ei”. În lumina acestor adevăruri despre măreția lui Dumnezeu am spune că este ușor să te încrezi în Domnul. Oare așa să fie? Mă îndoiesc de faptul că ar exista creștini practicanți care nu cunosc adevărul despre măreția și suveranitatea lui Dumnezeu. Însă în același timp, sunt convins că unii dintre ei se tem de războiul din Ucraina, de amenințările lui Putin, de rachetele rușilor și de pericolul pe care aceștia îl reprezintă. Pe vremea lui David nu existau rachete și scuturi antirachetă. Însă existau armate și strategii militare bine puse la punct. Când resursele erau mari și armata era numeroasă, atunci aveau tot dreptul de a se încrede în biruința pe care acea armată urma s-o aibă. Ghedeon a trebuit să învețe pe propria piele că nu numărul dă biruința, ci Domnul, Cel care e Stăpân peste toate.

Cei care se încred în puterea omului, a unei armate sunt oameni care se îndoaie și cad, deoarece puterea omului nu este a lui, însă cei care se încred în Domnul sunt oameni care se ridică și rămân în picioare, deoarece El are toată puterea în cer și pe pământ. Tu ce fel de om ești?

Stoica Timotei