Tablou estival

La moara lui Felix

Veșmânt țesut din verde și din cald
Îmbracă zile lungi, dospite-n soare,
Și poala lui cu franjuri de smarald
Sărută-n umblet fiecare floare.
	
Poteci de umbră împletesc tăceri
Și iezerele-n munți surâd albastru,
Fugind de arcul greu al albei veri
Ce-aruncă focul săgetat de astru.

Iar noaptea-n toiul verii e... un vis,
În strai bătut cu greieri și cu stele,
Purtând mirozne vii, de nedescris,
Gătind culcușul zorilor cu ele.

Pe-acest tablou ce prinde-ncet contur Se-aprind culori, curgând șuvoi ca râul, Dar mai presus de verde sau azur E galbenul ce-mbracă-n aur grâul. Privesc la el și simt că-s tulburat, Și-ntreb, văzând cum se adună norii: E lanul copt, e bun de secerat, Dar unde-s, Doamne, unde-s lucrătorii? Și-un spic, plesnind de rod, parcă-mi vorbea, Purtând povara pâinii, ars de soare: Dar tu ce-aștepți, și cei din preajma ta, Când știți ce-i scris, că... „secerișu-i mare”? Simion Felix Marțian Neunkirchen…

Vezi articolul original 3 cuvinte mai mult

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.