„Copilul s-a făcut mare. Și intr-o zi, când se dusese pe la tatăl său la secerători, a zis tatălui său: <<Capul meu! Capul meu!>>. Tatăl a zis slujitorului său <<Du-l la mama sa!>>. Slujitorul l-a luat și l-a dus la mama sa. Și copilul a stat pe genunchii mamei sale […].” (2 Împărați 4:18-19)

Un pasaj in care cei mai mulți ne regăsim. Fiecare am făcut pozne în copilărie. Tata, pentru fiecare, era un fel de polițist care aplica „constituția”, dar mama…mama era singurul refugiu din lume. Pentru orice durere, pentru orice problemă de gramtică sau de calcul, pentru orice sfat și până la confesiuni apelam rapid la mama. Interesant că orice tată atunci când intâmpină probleme știe că e nevoie tot de mamă: „Du-l la mama sa!”. Parcă cu orice pelezi la tata destinația este aceeași MAMA. Așa a devenit mama prima noastră iubire, primul nostru prieten, prima noastră alinare. Exemplul iubirii devotate, necondiționate și dezinteresate. Mama este sinonimul iubirii. O persona în care trăiește iubirea lui Dumnezeu față de noi. Poza ei apare in DEX in dreptul sublimului, eleganței și simplitații: in vorbe, privir, îmbrățisări și zâmbete.

Dacă trebuie, se ridică ca să-ți ajungă la nas, dar mai mult se pleacă și intinde mână să iți ofere ajutorul oricât de jos ai fi. Mama e samariteanul pe care il ai zi de zi cu tine și-l poți admira, dar mai mult de atât îi poți urma exemplul.

Mama este un substantive care a luat valoare de verb, pentru că atunci când îl rostesc mă văd mergând spre casă.

Îi datorăm cinste și mulțumim lui Dumnezeu pentru ea!

Triscă Nicu