În momentul în care a devenit membru al Betaniei era deja pensionar, dar a continuat să ajute lucrarea, atâta timp cât sănătatea i-a permis.
Nu a fost un om perfect, dar este impresionantă abnegația și consecvența cu care a slujit atât de multe biserici, atât de mulți ani: 44! A făcut mulți kilometri pe jos și a făcut mulți ani naveta, încercând să ajungă la toate bisericile din sectoarele (cum erau numite pe atunci) pe care le păstorea.
Un lucru remarcabil este că, în ultimii ani, pe măsură de devenea tot mai neputincios, a devenit tot mai blând și mai smerit, deși adeseori observăm tot mai contrariul.
A venit cu consecvență la biserică, deși auzul îl ajuta tot mai puțin. Atunci când se ruga însă, avea aceeași autoritate.
Ultima oară l-am întâlnit în începutul lunii august, când l-am vizitat ca să se împărtășească la Masa Domnului. Stătea pe un balansoar, iar când l-am întrebat ce face mi-a răspuns simplu: „Frate, aștept să plec acasă; nu mai am nicio altă așteptare.” Când s-a rugat a spus, simplu, „Doamne știu că sunt un mare păcătos, dar mai știu și că tu ești un mare Mântuitor. Mă încredințez în mâna Ta…”
Așa ne-am despărțit, în acea însorită zi de vară, când stătea pe balansoar, sub vița de vie, cu bastonul lângă el, ca pregătit de plecare.
Joi, mă pregăteam să o sun pe sora Dorina, pentru a-i spune că voi trece cu Cina pe la fratele Nicolae. Nu s-a mai întâmplat. Domnul pregătise pentru el o întâlnire mult mai însemnată. Toiagul a rămas acolo, dar fratele Nicolae a zburat în Țara unde nu mai are nevoie de el. Acolo unde picioarele nu îi mai obosesc de cutreierarea satelor și a comunelor din bisericile păstorite. Acolo se odihnește lângă Bunul și Marele Păstor. Acolo nădăjduim să ne vedem, de cealaltă parte a râului.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.