Cred într-un singur Dumnezeu și totuși nu vreau să-mi fie conform credinței mele; căci adesea devine omul dușmănos și seamănă buruiana zâzaniei printre roadele secerișului Domnesc. N-o spun aceasta pentru că ar exista ceva mai mare decât credința sacramentului, sau decât puritatea sufletului; dar credința neîndoielnică, spre Dumnezeu, se dovedește cu greu.
S-ar zice că, mulțumită cuvântului, ceea ce dorim se face neîndoios; iau parte la rugăciune; nu m-aș ruga dacă n-aș crede, dar, dacă într-adevăr aș crede mi-aș curăți acea inimă prin care este văzut Dumnezeu, mi-aș lovi pieptul cu mâinile, mi-aș umezi cu lacrimi genele, m-aș înfiora în trup, aș păli la față, m-aș arunca la picioarele Domnului meu și le-aș copleși în încovoiala mea, cu părul meu le-aș șterge, m-aș țintui de trunchiul crucii și nu L-aș părăsi înainte de a dobândi mila.
Acum însă, adesea, în timpul rugăciunii mele, fie mă plimb prin porticuri, fie fac socoteli ce țin de cămătărie, fie, dus de vreo rușinoasă cugetare, gândesc lucruri la a căror zicere ar trebui să-mi roșească obrazul.
Unde e credința? Credem oare că astfel s-a rugat Ioan? Sau cei trei tineri? Sau Daniel printre lei? Sau, mai ales, tâlharul pe cruce?
Acestea le-am arătat, drept exemplu, pentru clarificarea înțelesului. De altfel, s-ar cuveni ca fiecare, de-a lungul întregii vieți, să descopere cât de rar se întâmplă să se vădească un suflet credincios, care să nu facă nimic din dorința de glorie, sau din cauza flecărelilor omenești. Căci
nici cel ce postește dintr-odată, nu o face pentru Dumnezeu, iar întinzându-i mâna celui sărac, Îi dă Lui cu camătă.
(Ieronim)

Via: Ghiță Mocan