“El face rana, şi tot El o leagă; El răneşte, şi mâna Lui tămăduieşte.” (Iov 5:18)

În timp ce ne plimbam pe lângă dealurile care au fost atât de violent zguduite de un mare cutremur, realizam că după perioadele de distrugere urmează perioade de linişte deplină. Într-adevăr, lacuri cu apă limpede şi liniştită se întind în valea de sub stâncile căzute ale acelor dealuri, în timp ce nuferii îşi reflectă frumuseţea spre cer. Trestiile de pe malul râurilor şoptesc în vânt, iar satul renaşte din nou, uitând de mormintele trecutului. Iar clopotniţa bisericii, încă veselă după trecerea furtunii, proclamă o rugăciune reînnoită pentru protecţie din partea Celui care ţine colţurile Pământului în mâinile Lui şi dă putere dealurilor. (John Ruskin)

Dumnezeu a arat într-o zi cu un cutremur,
Şi-a tras brazdele Lui adânci!
Şesurile au sărit în sus de-a valma,
Toate dealurile au săltat!

Dar acesta e secretul munţilor,
Ascuns de mult în sânul lor;
„Pacea lui Dumnezeu e veşnică“,
Sunt cuvintele de vis ale odihnei lor.

El i-a făcut refugii ale frumuseţii,
Căminul ales pentru harul Său;
El Îşi împrăştie dimineţile peste ei,
Apusurile Lui le luminează feţele.

Vânturile Lui le aduc mesaje –
Vestea furtunii puternice de la mare;
Ei o cântă de-a lungul văilor
În cântarea de dragoste a ploii.

Ei sunt creşa tinerelor râuri,
Cuibul norului Său zburător,
Ferma speciilor noi-născute,
Măreţi, liberi şi semeţi.

Oamenii din oraşele obosite
Urcă la altarele lor şi se roagă;
Dumnezeu îi înviorează din nou în lăuntru,
În timpul plimbării Sale zilnice.

Şi iată, am prins secretul lor!
Frumuseţea mai adâncă decât toate!
Această credinţă – acele momente grele ale vieţii,
Când ai parte de necazuri iritante,

Sunt când Dumnezeu Îşi ară munţii;
Însă acei munţi vor fi
Izvorul Lui de har şi prospeţime,
Şi pacea Lui eternă pentru mine.
(William C. Garnett)