După cum spuneam în ultimul text, Cortul Întâlnirii era format din două încăperi, Locul Sfânt și Locul Preasfânt. Acestea erau despărțite de o perdea pe care, nu la întâmplare, erau lucrați heruvimi.

În prima încăpere a Cortului erau așezate trei obiecte. În primul rând, era sfeșnicul cu șapte brațe. Acesta avea o importanță deosebită, fiind singură sursă de lumină a Cortului care trebuie să fi fost întunecat, din moment de era alcătuit din patru straturi de materiale. Privind la indicațiile oferite pentru realizarea sfeșnicului, ne dăm seama că acesta era confecționat sub forma unui copac.

De cealaltă parte, tot în Locul Sfânt, se afla masa cu pâinile pentru punerea înaintea. Era vorba despre o masă pe care erau așezate douăsprezece pâini, schimbate în fiecare zi de sabat. Acestea erau consumate de către preoți. (David și oamenii lui formează notabila excepție!)

Tot aici, chiar în fața perdelei care separa cele două încăperi, era așezat altarul tămâierii. Pe acesta nu se aduceau jertfe de sânge și era asociat, în general, cu rugăciunea.

Este dificil să facem afirmații definitive cu privire la semnificația celor prezente aici. Numărul celor douăsprezece pâini pare să fie însă un indiciu al faptului că acestea reprezentau cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Lumina sfeșnicului așezat de cealaltă parte cădea mereu peste acestea, ca un semn că Fața lui Dumnezeu, prezența Lui, strălucește și veghează mereu asupra poporului Său. Poate că acest aranjament poate fi înțeles și în lumina binecuvântării pe care preoții o rosteau peste popor, la ieșirea din cort. În bisericile evanghelice, aceasta este rostită în general peste copiii aduși la binecuvântare. În această întreită (!) binecuvântare, preotul cerea ca „Domnul să facă să lumineze Fața Lui este tine! (…)” și „Domnul să-Și înalțe Fața peste tine! (…) (Numeri 6:25-26).

Cele două încăperi ale Cortului erau separate de o perdea pe care erau lucrați heruvimi. Aceasta pentru că locul preasfânt era, prin excelență, locul unde se odihnea prezența lui Dumnezeu. Încă din Geneza 3, odată cu izgonirea omului din Eden, aceștia erau asociați cu prezența lui Dumnezeu, prezență la care omul căzut nu mai are acum acces: „Astfel a izgonit El pe Adam; și la răsăritul grădinii Edenului a pus niște heruvimi care să învârtească o sabie învăpăiată” (Geneza 3:24). Accesul în prezența lui Dumnezeu era și aici străjuit, în mod simbolic, desigur, de cei doi heruvimi lucrați pe perdea, dar și de cei doi heruvimi de pe capacul chivotului. Dumnezeu venise să locuiască în mijlocul poporului, dar accesul în prezența Lui era drastic limitat, după cum vom vedea în următorul text.

Valentin Făt pentru Edictum Dei