De multe ori în timpul închinării comune mă opresc, nu mai cânt. Vreau pur și simplu să ascult cum cântă biserica. Mă bucur ca un copil atunci când aud biserica cântând. Nu văd cine cântă și cine nu. La noi la biserică și noi predicatorii ne-am coborât la nivelul băncilor. Mergem la amvon doar la predică. E mai bine asa. E mai bine să stai în mijlocul turmei, să auzi respirația celor obosiți și să simți bucuria celui fericit.

Mai apoi mă încântă foșnetul foilor din Scriptură care sunt întoarse pentru a se găsi textul din care se citește. Nu mă deranjează afișarea ecranizată, însă nimic nu se compară cu ochii aplecați a unei congregații și cu degetele ce rasfoiesc Scriptura. De acolo, de pe primul rand, cu spatele spre ceilalți, acel foșnet iți spune unde ești, acel foșnet nu te minte.

Mai apoi iubesc plânsul copiilor din biserică. Plânsul lor este semnul vietii, este semnul că noi trăim și că vom trai. Prefer să predic pe fundalul plânsetului lor. Nu vreau să-i creștem în sălile de la etaj. Vreau să ne cunoască și cu bune și cu rele, să învețe din păcatele noastre și să ajungă mari, cu inimi mari și cu credință mare.

Glasurile unite, degetele care fac hârtia scripturii să cânte și micuții care plâng, lucruri simple, însă fără ele nu m-aș mai simți acasă, la mine la adunare.

Imi este dor de biserica de acasă!

David Lavric