„Dimpotrivă, dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă i să mănânce; dacă i este sete, dă i să bea; căci, dacă vei face astfel, vei îngrămădi cărbuni aprinși pe capul lui.” (Rom 12.20).

Imaginea îngrămădirii cărbunilor aprinși pe capul dușmanului i-a confruntat pe comentatorii bibliști cu dificultăți de interpretare. Opiniile exegeților de vârf arată că expresia s-ar referi fie la (1) rușinea dogoritoare pe care oponentul ar trăi-o în momentul în care i se răspunde cu bine la rău; fie la (2) conștientizarea chinuitoare a vinei personale de care are parte persecutorul; fie la (3) judecata divină de care va avea parte dușmanul impenitent; fie la (4) schimbarea de gândire și atitudine pe care o va declanșa atitudinea complezentă față de oponent.

Ceea ce mă miră este faptul că, deși se caută rădăcini veterotestamentare ale imaginii cărbunelui aprins, niciunul dintre comentatorii consultați nu aduc în discuție ocurența metaforei din Înțelepciunea lui Iisus Sirah 8.10: „Nu aprinde cărbunii păcătosului, ca să nu arzi în flacăra lui.” După cum înțeleg eu acest adagiu, sfatul înțeleptului ar fi acela de a nu mă lăsa contaminat de răul pe care îl emană păcătosul prin spusele și faptele lui. Întețirea focului este reprezentarea simbolică a stârnirii unui rău care mai târziu poate mistui răvășitor anumite zone ale vieții mele.

În aceste condiții cred că imperativul apostolic din Rom 12.20 se referă mai degrabă la limitarea influenței devastatoare a răului prin facerea de bine. „Fă-i bine oponentului tău și astfel, focul nimicitor al răului va rămâne asupra capului său, pentru că binele făcut de tine nu-i va permite să se extindă. În felul acesta el nu va prolifera.” Facerea de bine funcționează ca o stavilă eficace în calea incendiului pustiitor al răului. Interpretat astfel, sfatul se integrează armonios în logica argumentului paulin, care se încheie cu memorabilul dicton: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine”.

Ciprian Terinte