Confesiunea unui pastor.

Nu vorbesc în numele tuturor pastorilor, dar pentru că am văzut în ultimul timp confuzie cu privire la rolul păstorilor și o oarecare tăvăleală legată de ce facem, vreau să fac următoarea confesiune.

  • Nu știm totul și nu avem pretenția că putem vorbi despre orice subiect cu ușurință. Predicând Scriptura ajungem la tot felul de teme despre care încercăm să aflăm căutând (nu pe wikipedia) în sursele la care avem acces. Ne dorim să avem răspunsuri la întrebările ridicate de textul biblic și să oferim chei de interpretate pentru cei din Biserică.
  • Nu doar că ne este dragă Evanghelia, dar chiar credem că este ciurul prin care trebuie să trecem toate celelalte teme. Iubim să vorbim pe multe teme, dar tot ce răstoarnă adevărurile Evangheliei le considerăm periculoase pentru sănătatea Bisericii.
  • Nu avem luxul profesorilor de teologie care nu sunt branșați la comunitățile locale și par a fi mai îndrăgostiți de creativitatea și originalitatea unor idei teologice decât de sănătatea Bisericii prin expunerea ereziilor.
  • Avem îndoieli. Nu ni le dorim. Dar ele există și avem impresia că ne vor însoți până la moarte. Uneori sunt așa de mari încât simțim că ne prăbușim. Învățăm și în acest caz că Harul lui Hristos este valabil pentru toți.
  • Familiile noastre nu sunt perfecte. Și noi ne certăm cu soțiile. Și noi strigăm la copiii noștri. Avem nevoie de comunitatea locală să ne vadă, să ne iubească și să ne accepte ca pe orice mădular din Trup.
  • Avem nevoie de atenționare și disciplinare. Putem greși în predicare, în trăire, în decizii și în sfătuire. Avem nevoie de frați și surori care să nu facă din noi vedete. Vrem să fim atenționați, trași la răspundere și ajutați să ne ridicăm atunci când este cazul.
  • O mare problemă cu care ne confruntăm este că vrem să fim apreciați. Ne este foarte greu. Avem nevoie de încurajare ca să nu cădem în deznădejde, dar în aceeași măsură avem nevoie de smerenie ca să nu ne hrănim vanitatea. Vrem să ne apreciați, dar ne luptăm ca gloria să fie a lui Hristos. E lupta noastră. Înțelegeți-ne cu înțelepciune.
  • Avem nevoie de hrana tare a Cuvântului. Vegheați asupra noastră să nu devenim doar livratori de predicare. Asigurați-vă că facem parte din grupuri de rugăciune, că studiem Scriptura, că nu lăsăm deoparte disciplinele spirituale.
  • Apreciați caracterul nostru și nu vă lăsați orbiți de darurile noastre.
  • Cea mai mare nevoie din partea bisericii este să știm că facem parte dintr-o comunitate de frați și surori. Că învățăm să ne iubim fierbinte unii pe alții. Că ne rugăm unii pentru alții.

Domnul să se îndure de toți.

Lucian Bălanescu

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.