Păcatul omisiunii

Păcatul preotului şi levitului a fost păcatul omisiunii. Ei nu au făcut nimic atunci când puteau face ceva. Nefăcând nimic, ei au lăsat bărbatul să moară. Nu este acest cel mai subtil mod de a ucide? Nu despre acest păcat vorbea Domnul când spunea: “Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat”. Nu este oare cel mai groaznic păcat al nostru faţă de semenii noştri: nu îi urâm, dar suntem indiferenţi, îi ignorăm! (…) Dumnezeu nu a creat o lume rea sau o lume imperfectă. El a creat o lume care iniţial era bună. Este omul cel care prin păcat, prin folosirea greşită a liberului său arbitru, a ruinat lumea lui Dumnezeu. Omul a creat războiul. Omul este cel care provoacă valurile de milioane de refugiaţi în fiecare an. Omul este cel care poluează. Omul este cel care creează foame în lume prin distribuirea inegală a bunurilor lumii. Omul este cel care l-a jefuit pe alt om pe drumul spre Ierihon, l-a bătut şi l-a lăsat aproape mort. Parcă îl vedem pe Isus arătând spre trupul mutilat de pe marginea drumului şi spunând: “Iată drumul vieţii. Astfel de situaţii veţi găsi mereu pe drumul vieţii. Aceştia sunt semenii voştri. Pe aceştia vă porunceşte Dumnezeu să îi iubiţi.”
(Anthony Coniaris)

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.