OAMENI CARE MI-AU LUMINAT COPILĂRIA- TATA ȘI MĂRTURIA LUI

Când s-a căsătorit cu mama, tata era un om al nimănui în satul nostru. Al nimănui, pentru că părinții lui muriseră cu câțiva ani înainte, iar el ca orfan era nevoit să locuiască pe lângă familia fratelui său mai mare, care avea deja propria lui familie, pe lângă care căuta să-și afle cumva și el locul.

Memoriile lui din copilărie erau puține și niciodată nu povestea cu mult entuziasm ceea ce trăise. Copil fiind, în timpul războiului a fost pus în situația să facă drum lung, până la Satu Mare ca să poată recupera vitele familiei, pe care rușii le-au luat cu sila, cu car cu tot, ca să le transporte o bucată grea de fier necesară în de-ale războiului.
Apoi aducerile lui aminte erau legate de armată, o armată lungă, de trei ani, pe care a făcut-o ca grănicer, veghind la hotarele țării. Frigul și greul, acestea au rămas adânc înfipte în memoria lui.

S-a întors cu fața spre Dumnezeu prin mijlocirea mamei, atunci când tineri fiind se gândeau la căsătorie. Practic, tata a fost snopul mamei mele, un snop de care i-a fost dat să se bucure tot restul vieții și pentru care cred că se bucură veșnic în răsplătirile Domnului.

Tata nu era un om care avea verbul la îndemână, nu se pricepea să țină discursuri. La amvonul bisericii l-am văzut de foarte, foarte puține ori în copilăria mea, doar atunci când nu era cine să facă acest lucru, iar când lua Scriptura în mână și se ridica, se limita la a citi din ea și apoi îi chema pe oameni să se roage.

Sunt însă bucuros de mărturia pe care eu în calitate de copil am auzit-o în câteva rânduri din gura unor oameni din sat, care erau străini de Evanghelie și care vorbind despre pocăiți spuneau că Victor și Vasile sunt oameni cu adevărat pocăiți, iar Victor nu era altul decât tata.

A fost un om cinstit… Ca om cu mai multă știință de carte decât ceilalți săteni, când a venit Colectivul a fost pus să fie magazioner, adică să administreze resursele Gospodăriei Agricole Colective. Din păcate, pentru că nu s-a putut face părtaș ordinelor abuzive ale mai marilor Colectivului, care voiau foloase ilicite din ceea ce tata păstra în magaziile de care era responsabil, a fost nevoit să-și dea demisia, să se retragă, chiar dacă avea de crescut trei copii.

Apoi a lucrat din greu pe diferite șantiere, ca să poată aduce pâinea pentru cei din casa lui.
În fiecare dimineață, înainte de patru și jumătate pleca spre trenul cu care făcea naveta, iar seara târziu se întorcea acasă cu pâinea cea neagră în geanta lui. Mai târziu pâinea semi-albă a luat locul pâinii negre, spre bucuria celor din casă.

Duminicile era acasă, adică nu trebuia să meargă la tren, dar duminicile mergeam cu toți la adunare în satul vecin, pentru că numai acolo credincioșii aveau autorizație să se poată ruga împreună. Fiind cel mai mic, eram luat de mână și dus trei kilometri spre adunare și adus apoi alți trei kilometri spre casă. Din când în când, când oboseam, tata mă lua în brațe până când obosea și el.
După ce veneam de la adunare, duminicile erau sărbători în casa noastră… Tata lua caietul lui de cântări, caiet scris cu mâna lui și umplut din scoarță în scoarță cu aceste cântări ale Domnului și împreună cântam multe, multe cântări, apoi tot împreună ne rugam Domnului. Ce duminici!

Când am terminat clasa a opta și m-am hotărât să merg la Timișoara pentru liceu, tata m-a condus spre gară… Îmi ducea geamantanul în care mi-au pus câteva lucruri necesare pentru traiul de fiecare zi și pășeam alături destul de tăcuți… Amândoi aveam emoții… El își conducea copilul cel mai mic spre lume, iar eu apăsat de teama necunoscutului simțeam o rupere grea de sat și de cei dragi.

Pe drumul spre Someș, peste care aveam să trecem ca să ajungem la gară, tata s-a oprit într-un loc din care se putea vedea atât de bine și satul, și gara, și Someșul care avea să ne despartă pentru multă vreme, s-a îndreptat cu fața către mine și plin de emoții mi-a zis: „Nelule, te duci la Timișoara… Acolo Dumnezeu te va binecuvânta… dar atunci când îți va merge bine, vezi să nu-l uiți pe Domnul!”

Cuvintele acestea au pătruns atunci ca un cui în mintea mea și chiar dacă au trecut mai mult de 45 de ani de atunci, nu le pot uita…
S-au împlinit cuvintele tatei… Dumnezeu m-a binecuvântat…
Mă simt dator acum ca la rândul meu să le spun copiilor și nepoților mei și tuturor celor cu care am de a face: „Vedeți să nu îl uitați pe Domnul!”

Nelu Filip

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.