Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu, acela are mereu pe buze cântarea Domnului.

Cântarea este ceva atât de legat de inima noastră, încât fiecare simţim o adâncă nevoie de a cânta sau de a asculta o cântare.
Fără cântare nu putem fi, ca fără iubire. Căci acestea amândouă merg totdeauna împreună.
Cine iubeşte, acela şi cântă. Cine cântă, acela şi iubeşte.
Cânţi pentru ceea ce iubeşti. Şi iubeşti aceea pentru care cânţi.

Cine iubeşte lumea cântă pentru lume. Şi cine cântă cântece lumeşti, acela dovedeşte că iubeşte lumea.
Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu, acela are mereu pe buze cântarea Domnului.
Căci cine iubeşte nu poate fără cântare.

Binecuvântată să fie viaţa aceluia care, iubindu-L pe Dumnezeu, nu poate fără cântarea Domnului.
Fericit este şi fericit să fie în veci sufletul care pune legământ şi hotărâre sfântă să cânte numai Domnului.
Nimic nu este mai vrednic de laudă decât Domnul
şi nimeni nu va fi mai lăudat cândva decât acela ca-re a cântat mai mult şi mai frumos Domnului.

Pentru toate lucrurile şi fiinţele de pe pământ pot fi găsite mijloace de comparaţie: unul bun poate fi măsurat cu unul şi mai bun.
Unul frumos, cu altul şi mai frumos.
Unul înţelept, cu altul şi mai înţelept.
Numai Dumnezeu este incomparabil. El n are nici măsură, nici soţ.
Dumnezeul nostru, Tu eşti Nemărginit.
Slavă veşnică Ţie!
Amin.

Păşunile dulci / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2006

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.