„Am fost şi eu odată orb şi nu ştiam cui să mă rog,
Pe Dumnezeu nu Îl ştiam şi nu vedeam unde mergeam.
Mi-ai dat lumina, să fiu viu, unde să ajung Mi-ai dat să ştiu,
Pe orbii ce îi întâlnesc, de Dumnezeu eu le vorbesc.

Am fost şi eu odată surd, când nu auzeam Cuvântul sfânt,
Şi pentru că n-am înţeles, mulţi ani în rătăcire am mers.
Ce milă-avuta al meu Stăpân, mă simt dator şi eu să-I spun,
Pe cei pierduţi, când întâlnesc, de Dumnezeu să le vorbesc.

Din valul lumii păcătos, de-acolo Dumnezeu ne-a scos,
Şi cei ce au rămas plângând şi ei tot fraţii noştri sunt.
Părinte bun, ascultă-ne, cum să-i salvăm învaţă-ne,
De focul care va veni, cum să-i salvăm numai Tu ştii.
Sunt fraţii noştri şi copii .

Azi mulţi în lume bâjbâiesc şi Calea dreaptă n-o găsesc,
Atâţi pierduţi cât noi am fost, ei nu cunosc al vieţii rost.
De câte ori i-am întâlnit, de mântuire le-am vorbit,
De nu vom spune tuturor, răspunde-vom de viaţa lor.
La mântuire vor veni şi o mărturie le vom fi.

Creaţi am fost, şi tu, şi eu, pentru slujba lui Dumnezeu,
Şi-un legământ ai cu Isus, ca să-L slujeşti unde te-a pus.
Să Îl iubeşti cu-adevărat şi să lucrezi cu al tău talant,
Lucrează-n binele oricui şi să vesteşti lumina Lui .”

Pascu Violeta