Domnul să fie cu tine, Alin! Prindeam aripi.

În copilărie, în ultima zi de vacanță, mă copleșeau emoțiile, intram in depresii 😁 și mă stresam foarte tare pentru începerea unui nou an școlar.

Gata cu joaca, gata cu timpul liber, gata cu distracțiile. Îmi adunam cu greu cărțile și caietele, în timp ce mă mai uitam pe fereastră și priveam terenul gol din fața blocului. Ce imagine tristă!
Toți copiii țipau că nu vor să facă baie, că nu vor la școală, că nu își găsesc cărțile și caietele, mai ales carnetul de note.

Unii părinți alergau după flori, bomboane, cafea, etc. Alții se uitau la telenovele. Părinții mei erau relaxați în privința florilor. Noi nu prea.
Mama făcea tot posibilul să fim și noi în rând cu ceilalți. Tata ne dădea bani. Era greu să-i dai pe flori 😁

Oricum, învățasem să ne strecurăm printre copiii cu flori și cadouri. O îmbrățișam și noi pe doamna învățătoare, care, oricum, avea brațele pline cu flori și apoi dispăream în mulțime. După ce dădeau florile, mă relaxam și eu. Acum toți eram egali, cel puțin din punctul acesta de vedere că, oricum, eu eram cel mai mic de statură și cu cei mai mulți frați. Eram deja un fel de marțian pentru unii.

Cu toate acestea, era fain. Am prins doar un an când mai era obligatorie uniforma, apoi, după ce s-a renunțat la obligativitatea ei, am fost odată și în pijamale. Erau așa de faine. Cred că le primisem din America.

Dimineața era dezastru. Mama venea la patul nostru de vreo două, trei ori ca să ne trezească. Tata doar o dată. Când venea el, ne sărea somnul instant.

Când ieșeam din casă, căutam atent privirea mamei doar ca să primesc binecuvântarea ei.

  • Domnul să fie cu tine, Alin! Prindeam aripi.

Mâine eu o să merg cu Luca la școală, iar Florina cu Gloria la grădiniță.

Dumnezeu să binecuvânteze pe toți copiii noștri, pe învățători și profesori și … traficul din București!

Alin Jivan

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.