Orice biserică locală are probleme.

Am întâlnit în multe biserici dragostea frățească, sprijinul și iertarea pe care lumea străină de Dumnezeu nu ți-o oferă niciodată. Am descoperit numeroase comunități orientate spre lucrarea virtuților și transformarea personală a vieții prin asumarea Evangheliei lui Iisus Hristos.

Biserica trebuie să fie anticamera Împărăției: un loc al odihnei sufletești și al păcii lăuntrice, care nu presupune însă relaxarea morală, ci, dimpotrivă, o stare de vigilență și tonică predispoziție spre optimism și biruință prin afirmarea Luminii în fața întunericului.

Deși am cunoscut creștini maturi și oameni minunați, mi-a fost dat să descopăr în anumite cercuri puritane și o tendință spre calomnie și judecată. Oameni pe care harul curățitor i-a cercetat prin dragostea cea dintâi ajung, după câțiva ani de călătorie spirituală, să-și condamne cu asprime confrații. Și ce fac? Denigrează, etichetează, murdăresc, făcând un veritabil hobby din atingerea și distrugerea reputației celor pe care, la vedere, îi numesc „frați.”

Creștinismul redus doar la emoție și infantilism face ravagii. Cei care-și declarau ieri entuziasmul, astăzi sunt nemulțumiți. Cei care odinioară cereau sprijin duhovnicesc, își judecă acum preotul, duhovnicul ori păstorul într-un limbaj necruțător. Asistăm, așadar, la dialectica infantilă a atașamentului sentimental, urmat de-o subită detașare sau lepădare. Totul lipsit de chibzuință, răbdare, perspectivă istorică ori simț al prudenței.

Nesfârșite scandaluri bisericești, melodrame și furtuni într-un pahar de apă rețin atenția navigatorilor pe Internet, în timp ce ateismul, nihilismul sau postmodernismul continuă să facă victime și să dărâme instituții venerabile, precum familia, școala sau chiar națiunea.

După relația de apartenență totală față de părinți, adolescenții își trăiesc momentul de rebeliune prin contestarea autorității parentale. Pretextul? Descoperirea unor slăbiciuni din viața privată a mamei sau a tatălui. Figura ideală a părintelui e confruntată cu dezamăgirile cotidiene. Păcate omenești ies la iveală și, de aici, protestul vehement al progeniturii față de proprii părinți.

Mândria copiilor naște revolta iar supărarea conduce ușor la despărțire. Când fiii sau fiicele își consumă dezamăgirea-n public (după modelul Prințul Harry versus Prințul Charles), ruptura se adâncește și devine permanentă.

Și creștinii căutători de adevăr și dreptate pot cunoaște ispita detașării de proprii părinți duhovnicești sau frați în Hristos. Un denunț, așadar, în numele sfințeniei personale. O bârfă pentru eternitate. N-am să neg, evident, importanța libertății de opinie, dar cred că orice despărțire se poate face fie abrupt și melodramatic prin formula „Adio”, fie elegant și înțelept printr-un „La revedere”.

Orice biserică locală are probleme. Uneori vezi gelozia dintre preoți sau pastori; alteori disciplina financiară poate fi îmbunătățită. Cât privește abuzul de putere al autorităților ierarhice, el poate fi flagrant și deranjant.

Deși creștinii au primit chemarea la desăvârșire, realitățile ecleziale sunt imperfecte, ba chiar foarte pământești. Dar rufele se spală-n familie. La rău nu se răspunde cu rău.

Dacă vrem să întărim Trupul lui Hristos, e important să evităm impulsul public al criticii și să ne amintim că Biserica primară a cunoscut o mulțime de provocări. În numele sfințeniei și al purității morale, donatiștii din Africa de Nord, bunăoară, își acuzau confrații (apărați de episcopul Augustin din Hippona) pentru căderile din perioada persecuției lui Dioclețian, refuzând dreptul acestora la pocăință, restaurare și slujire. Or, Evanghelia s-a scris și pentru fiii risipitori, nu doar pentru cei drepți.

În ce mă privește, nu cred că protestul, separarea, fragmentarea și ruptura sunt modul prin care Dumnezeu ne-a chemat la desăvârșire. Iisus s-a rugat ca toți să fie una.

Când lucrarea creștinilor ajunge să fie negație, nu afirmație, când bârfa și denigrarea (în numele adevărului, desigur) înlocuiesc dragostea și iertarea, atunci ethosul biblic al creștinismului apostolic este alterat printr-un impuls tipic modern, de afirmare a propriei individualități subiective, în detrimentul comunității și al continuității.

Nu vrednicia pastorului dă validitate experienței spirituale a bisericii, ci harul lui Dumnezeu pogorât peste sufletele celor drept-credincioși. Există între creștini dezacorduri legitime de ordin stilistic, managerial sau pastoral. Unele despărțiri sunt necesare, inevitabile și chiar sănătoase. Însă modul de comunicare al unui divorț poate fi înțelept sau vătămător, triumfalist ori smerit.

Rațiunea limitată și slăbănogită a oamenilor nu poate umbri Rațiunea divină. Iată de ce, în clipe de sminteală sau încercare, tăcerea e cel mai bun răspuns.

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=pfbid02xsuv6ipEuzFMSGBybEGqfd5sQkGFigqq3FhEED4PxusRpRXheUjZxZ1pZSvRvBGAl&id=1081823837

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.