Domnul este Păstorul meu… de aceea apelez mereu la mila și ajutorul Lui

„Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârșire de nelegiuirea mea și curăță-mă de păcatul meu!” (Psalmul 51:1, 2).

Dacă este un lucru care trebuie înțeles foarte bine, acel lucru este subiectul mântuirii. Mântuirea, după cum ne spune Scriptura, este în totalitate lucrarea lui Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos. Totuși, spunea un teolog, omul contribuie și el cu ceva la mântuirea lui: cu păcatul care a făcut-o necesară. Sunt de acord cu această perspectivă, dacă o înțeleg tot ca parte a suveranității lui Dumnezeu. Dacă noi, oamenii, avem mai multe planuri adesea, în cazul în care un plan nu ne reușește să încercăm un altul, când vine vorba de Dumnezeu, El are un singur plan. Iar acest plan a fost făcut/întocmit/rânduit din veșnicie.

Planul mântuirii implică totuși o acțiune și din partea omului. Cumva, Biblia ne vorbește despre suveranitatea lui Dumnezeu, dar, de asemenea, ne vorbește și despre responsabilitatea omului. Nu caut în această meditație să despic firul în patru, însă lucrul pe care aș vrea să-l menționez este faptul că omul are posibilitatea de a se pocăi. Iar pocăința, vorba unui puritan, este un har neglijat.

Cum vezi tu subiectul pocăinței? Cum l-ai văzut odată și cum îl vezi acum? E vreo diferență? Ești de zeci de ani pe calea credinței? Cum vezi pocăința acum? O vezi tot ca atunci când Dumnezeu te-a cercetat și ți-a arătat starea deplorabilă și mizerabilă în care te aflai și n-ai mai putut decât să vii cu pocăință înaintea Lui? Dar acum cum vezi pocăința? Trebuie să recunosc faptul că gândul acesta l-am auzit recent într-un îndemn la rugăciune, însă am meditat mult asupra lui în ultimele săptămâni. De ce există tendința ca odată cu înaintarea pe calea credinței să existe o perspectivă diferită legată de pocăință? Poți spune din toată inima că acum (dacă te afli de ani de zile pe calea credinței) te vezi tot la fel de mizerabil în urma unui păcat săvârșit ca atunci când ai venit prima dată cu pocăință înaintea lui Dumnezeu? Oare nu cumva odată cu trecerea timpului ai ajuns să ai impresia că unele lucruri îți aparțin pe drept? Oare nu cumva a început să se nască în inima ta un soi de fariseism? Care-i atitudinea pe care o ai când păcătuiești? Care-i atitudinea ta față de păcat? Oare nu cumva tinzi să-l compari cu al altuia și, făcând astfel, să ajungi să ai impresia că nu-i atât de grav? Dacă faci astfel, îndrăznesc să-ți spun că într-o astfel de situație diavolul are câștig de cauză.

Atunci, care-i secretul? Care-i soluția? Soluția este de a apela în întregime la mila, bunătatea și îndurarea lui Dumnezeu. Nu după bunătatea noastră. Nu după meritele noastre. Nu după experiența noastră pe calea credinței. Nu, nu, nu și nu. Atunci după ce? După bunătatea și îndurarea lui Dumnezeu. Așa cum am depins de ele atunci când am venit la Domnul cu pocăință prima dată, tot așa am nevoie de ele și astăzi, după atâția ani de umblare pe calea credinței. Apelezi și tu mereu la mila și ajutorul Domnului fără să ai nici măcar un gând care să te facă să ai impresia că ai merita ceva din toate acestea? Soli Deo Gloria!

Stoica Timotei

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.