Tu mi-ești stânca

Tu mi-ești piatra peste care vreau să-mi fie temelie
Adevărul copt în focul dragostei de necuprins,
Iartă-mi lenea, o, Părinte, iartă-mi inima pustie
Peste care fără tihnă goana veacului m-a nins.

Iartă-mi gândurile, Tată, iartă-mi poftele nebune,
Sunt rănit de mine însumi, carnea mea m-a răstignit,
Schimbă-mi inima, Părinte, dorul meu de cer Ți-o spune,
De vei vrea un sol să plece, iată-mă, sunt pregătit!

Iar privirile-mi flămânde ospețească-se în Tine,
Slava Ta să le cuprindă, gândul Tău să-mi fie gând,
Nu e nimeni să-mi asculte negrăitele-mi suspine,
Numai Tu-mi cunoști adâncul dor de Tine lăcrimând…

Te mai rog, iubite, Tată, să mă-nbraci în sfânta-ți pace,
Nu lăsa să-mi spurce ura jertfa-mi închinată Ție,
Nu lăsa să-mi fure veacul, cu minciuna lui rapace,
Dorul meu de-a fi cu Tine, negrăita-mi bucurie…

Slavomir Almăjan

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.