De la moara lui Felix, o poezie de început de săptămână.

Cu hohot de nelinişti se zvârcoleşte marea
Şi zbuciumul ei tainic se sparge-n albatroşi,
Îi simt în valuri pulsul şi-n orizont chemarea
Spre ţărmuri de odihnă cu zorii luminoşi.

Mă-mbrac cu valul rece şi alge-mi pun pe tâmple,
Dorind ca spre limanuri cu râvnă să înot,
Dar neştiind că drama urma-va să se-ntâmple:
Ah, orizontul fuge şi simt că nu mai pot!

Abisul greu mă soarbe înfăşurat în spaime
Iar bolta plumburie apasă greu şi ea,
Şi-n sufletu-mi, speranţa mai poate să îngaime:
Dar unde-i orizontul? Unde e ţinta mea?

Când disperarea-ncearcă din mine să se-adape
Şi punctele de sprijin se clatină pe rând,
Îmi amintesc deodată că pot umbla pe ape
Şi pune frâu la valuri, numai aşa: crezând!

Se-aprinde orizontul când soarele apare
Şi iarăşi siguranţa pluteşte-n jurul meu,
E-acolo şi limanul, doar la un pas… mai mare,
Un pas pe care-l face cu mine Dumnezeu!

Simion Felix Marţian