V O R B E

Numai cineva înzestrat cu mister este iubit pe termen lung. Ceva lipsit de mister nu poate fi iubit; căci ar fi cel mult un lucru de care se poate dispune, nu o persoană care să poată fi admirată. Acest lucru este atât de adevărat încât nicio cunoaștere progresivă, nici măcar în iubire, nu are voie să ridice ultimul văl care-l acoperă pe cel iubit. Iubirea însăși cere nu doar posesia și dezvăluirea, ci, la fel de puternic, și venerația și, prin urmare, vălul ascunderii. Pretutindeni unde ființa umană respectă ceea ce este rar, prețios și sfânt, ea separă și izolează, retrage din spațiul public ceea ce este consacrat, îl sustrage privirilor, îl ascunde în chilia unui sanctuar, în penumbra unui spațiu sacru, îl răpește cu o legendă minunată din viața de zi cu zi a istoriei obișnuite, îl lasă învăluit în mister. Căci numai acolo unde există mister există profunzime și există prilejul și posibilitatea închinării. Dacă un om care iubește ar avea conștiința că a cunoscut până la refuz obiectul iubirii sale, că l-a cuprins cu privirea până la marginile lui, această conștiință ar fi semnul inconfundabil că iubirea sa ar fi ajuns la capătul ei. Acestei iubiri nu i-ar mai rămâne nicio mișcare de făcut, nu ar mai fi posibil niciun efort pentru obiectul iubirii sale, nu ar mai fi necesar niciun devotament, niciun ajutor, nu ar mai putea să aibă loc nicio întâlnire. Prin urmare, acolo unde iubirea ar vrea să existe până la urmă, acolo dezvăluirea poate să meargă mereu doar până la penultimul văl.
(Hans Urs von Balthasar)

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.