Răutatea în straie de duminică: bârfa (2)



În textul de data trecută, am încercat să arăt de ce este atât de respingător acest tip de răutate. În textul de față, mi-am propus să descriu formele concrete de manifestare ale acesteia. Răutatea își adaptează în general formele de manifestare la mediul în care se află. Îmbrăcată în straie de duminică, răutatea pe care o descriem nu își permite să se manifeste zgomotos, vizibil sau brutal. Ce-i drept, uneori vom asista și la situații în care aceasta își leapădă straiele de sărbătoare și se arată în toată negreala ei. Care sunt formele principale de manifestare ale răutății în straie duminicale?

Întotdeauna, prima pe listă, rămâne bârfa. În mod obișnuit, bârfa este definită ca acțiunea a două persoane care vorbesc despre a treia, când aceasta nu este de față. Definiția este însă mult prea largă, pentru că există o mulțime de situații în care două persoane vorbesc despre o a treia, fără ca discuția lor să fie bârfă. De pildă, mama vorbește cu profesorul despre situația școlară a fiului ei sau medicul vorbește cu fiica despre starea de sănătate a mamei ei vârstnice, fără ca vreuna dintre aceste persoane să bârfească. Pentru ca discuția să se califice ca bârfă, trebuie să existe două elemente.

În primul rând, discuția va pune obiectul bârfei, persoana care nu e de față, într-o lumină negativă. Uneori sunt bârfite falimentele: „ai auzit că nu se mai înțelege cu soția?” Uneori însă sunt bârfite reușitele: „Ai văzut ce mașină și-a luat?” Dar, chiar și atunci când este vorba despre o reușită, persoana bârfită va fi pusă în lumina negativă. Spre exemplu, îi vor fi puse la îndoială cinstea și corectitudinea: „Lasă că știm noi cum a făcut rost de banii de mașină… doar nu prin muncă cinstită.” Dacă persoana bârfită a fost promovată la locul de muncă, se știe clar că nu merita, dar „știe să intre sub pielea omului.”

În al doilea rând (și tocmai acesta este, din perspectiva mea, elementul care face ca bârfa să fie atât de respingătoare), cei bârfitori vor simți plăcere, în timp ce, într-un fel sau altul, vor denigra persoana bârfită. Da, bârfa nu este detestabilă doar prin efectele pe care le produce asupra celui bârfit, nu doar prin faptul că generează suspiciune și lipsă de încredere, dinamitând relațiile oricărei comunități, ci și prin (sau mai ales prin) ceea ce ne spune despre caracterul bârfitorului și prin ceea ce produce în inima bârfitorului. Ce spune despre noi faptul că (1) Durerea altuia devine plăcerea noastră? (2) Căderea lui morală devine exaltarea noastră emoțională? (3) Falimentul unui om devine tocmai elementul care ne conferă siguranță?

Acestea fiind spuse, să ne întoarcem doar câteva clipe la bârfă, ca formă de manifestare a răutății în straie de duminică. Probabil cel mai reușit mod de a o descrie este prin intermediul unor exemple, de data aceasta la persoana a doua. Încerc de fapt doar să îți reamintesc într-un mod direct și personal ce s-a întâmplat duminica trecută.

Exemplul 1. Serviciul a fost destul de frumos, la fel ca vremea de afară. Te pregătești de plecare, dar ești oprit în drum de un frate. În curtea bisericii nu se află decât frați și surori. Un frate și scump și preaiubit. V-ați întrebat de sănătate și ați povestit un pic de necazurile pe care le ai cu filtrul de particule la mașina pe care ai adus-o recent din Germania. Nici nu îți dai seama cum ai ajuns să vorbești despre familia păstorului. Ați ajuns la concluzia că prea e „dictator”, că „așa nu se mai poate” și că „trebuie făcut ceva.” Acuma chiar te simți mai ușurat. Predica oarecum te mustra și te gândeai să faci ceva schimbări în viața ta, dar terapia prin bârfă a funcționat minunat, încă o dată: doar nu o să iei tu învățături de la cineva care îți este inferior moral? Ba mai mult, chiar înainte să te desparți de „fratele scump și preaiubit” ai bârfit un pic și predica. Nu ești sigur, dar parcă a mai spus-o cândva. „Fratele scump și preaiubit” a glumit, răspunzând că „și atunci a fost la fel de slabă.” Ahh, cât de plăcut devenise totul, când, pe nepusă masă, apare păstorul care se îndreaptă spre ieșire și se oprește tocmai pe la voi. Discuția se întoarce rapid la filtrul de particule… Ați răsuflat ușurați la plecarea lui, după care l-ați mai bârfit un pic că, „Vezi! Nu prea petrece timp cu enoriașii! Tot timpu-i grăbit!”

Exemplul 2. Nici tu nu voiai să bârfești. Ai vrut doar să complimenteze „rochița” prietenei tale, „o soră scumpă”, de altfel. Ce-i drept, între surorile tinere nu se mai spune „soră”. A rămas doar „scumpă.” Mă rog, ai vrut și să smulgi și un compliment, că doar nu degeaba ai stat câteva ceasuri la coafor. A funcționat, tunsoarea și culoarea ți-au fost complimentate, dar nici nu te așteptai să fie altcumva. Discuția a continuat pentru că prietenei tale i s-a părut că sora X are fața plânsă. „Păi cum, tu nu știi?”, ai sărit tu de colo. „Se pare că bărbatul ei…”. „Nu cred…”, a venit răspunsul. De aici, volumul a scăzut considerabil și nu s-a mai auzit nimic. Cert este că au fost multe detalii de împărtășit. Un pic te mustră conștiința pentru că ai mai pus câteva chestii de la tine. Discuția ar mai fi continuat, dar chiar atunci ți-a apărut copilul să-ți arate ce „Arca lui Noe” a construit la grupa de copii. L-ai trimis la tata, dar s-a ținut isteric de tine, așa că a trebuit să întrerupi bunătate de discuție. La despărțire ați hotărât că o veți vizita pe X săptămâna viitoare pentru a o încuraja. Din motive încă neelucitate, până la urmă v-ați întâlnit doar voi două la o cafea. Ați povestit. A fost bine. Copiii erau la școală. Între timp au apărut și detalii noi. Ați hotărât că nu veți mai merge: nu e bine să te bagi în viața omului…

Mie îmi stăruie însă în fața ochilor acea arcă a lui Noe cu care copilul a descins în curtea bisericii, acolo unde tu bârfeai, pentru că, da!, trebuie să îți spun că asta făceai. Tragedia unei alte persoane îți aducea o împlinire cum de mult nu ai mai simțit. Era bârfă pentru că persoana nu era de față. Adevărat, era la doar zece metri de tine. Stai liniștită. Ai vorbit încet și nu te-a auzit. Și, să nu uit să îți spun, și soțul tău bârfea, ceva mai înspre ieșire. Mai pot să îți spun ceva? Erau o grămadă de grupulețe care făceau exact același lucru. Toți cei bârfiți erau acolo, dar fiecare în alt grupuleț. Nimeni nu a scăpat. Nici chiar tu! Prietena Y care era în holul bisericii crede, culmea(!), că nu te mai înțelegi bine cu soțul și că din cauza asta te-ai și îngrășat… (înțeleg că ești scandalizată!)

Da, la timpul de rugăciune au fost pauze lungi și nimeni nu părea foarte animat de ceea ce se întâmplă. Ce fain e în curte! Ce bine că mai e și partea asta, că altfel ai muri în biserică…

Doar atât te rog, să nu te amăgești. Dumnezeu nu aude doar rugăciunile pe care le-am înălțat în biserică, așa cum l-ai învățat tu pe copil. Aude și bârfele pe care le-ai spus în curtea bisericii. Te las, dar era să uit de arca lui Noe. Un om al lui Dumnezeu spunea așa, comparând arca aceasta cu biserica: „dacă nu ar fi judecata lui Dumnezeu de afară, n-ai putea rezista mirosului dinăuntru…” Tind să-i dau dreptate! (va urma)

Valentin Făt pentru Edictum Dei

https://www.facebook.com/groups/ImpactCrestin/permalink/3232644010353885/?sfnsn=mo&ref=share

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.