Se crapă pământul de seceta verii
Şi soarele arde afară mai mult,
Când toţi aşteaptă de-acum amurgul serii,
Să se odihnească de-al zilei tumult!

Ofilirea ”verdelui-crud” ne arată
Că depindem de Cer şi de Creator,
Cum setea din humă, de-o ploaie curată,
În tihna făpturii de om muritor !

Și-n freamăt de codru, de frunze și ramuri,
De câmpii pârguite în soare și foc,
Mai lasă oh Doamne, o ploaie la geamuri…
Să răcorească-a naturii noastre, loc!

O ploaie divină, a Duhului sfânt mir,
În sufletele ce ard pe altare,
Căci stau îmbrăcate în in și în cașmir
Și tot așteaptă de sus, Îndurare!

Ploaia cea târzie, renaște-o Natură
Arsă de focul dezlănțuit de sus,
Și îmbracă-n rubine noua făptură,
Pe care-a mântuit-o Domnul ISUS!

De Ştefan Onofrei