Domnul este Păstorul meu… de aceea caut să am o perspectivă clară cu privire la lume și viață

„Când îmi mergea bine, ziceam: «Nu mă voi clătina niciodată!» Doamne, prin bunăvoința Ta mă așezaseși pe un munte tare… dar Ți-ai ascuns fața, și m-am tulburat. Doamne, eu am strigat către Tine și m-am rugat […]” (Psalmul 30:6-8).

Unul dintre miturile care e foarte îmbrățișat, acceptat și promovat de foarte mulți oameni și, din păcate, a ajuns și într-o mulțime de cercuri de credincioși, spune că omul este stăpân pe propriul său trup. Cum adică să nu fii stăpân pe propriu-ți trup? Ei bine, uite că această mentalitate nu este nimic mai mult decât un simplu mit. Faptul că umbli, poți să-ți folosești membrele trupului, poți vorbi, poți auzi, poți pipăi – toate acestea sunt daruri din partea lui Dumnezeu față de tine. Nu cred că trebuie să-ți amintesc că în jurul nostru sunt atâția oameni care nu se bucură de multe din binecuvântările pe care noi le tratăm cu o așa de mare lejeritate. Am devenit mai convins și conștient de adevărul acesta iarna trecută, când și eu am fost nevoit ca vreme de aproape două luni să stau mai mult în pat. Nu, nu suntem stăpâni pe trupul nostru.

Apoi, un alt lucru care cumva pornește de la înțelegerea acestui adevăr: Nu, nu mereu sunt tare și statornic. Viața e plină de suișuri și coborâșuri. Chiar și viața de credință. David mărturisește ce afirma el în vremurile când îi mergea bine. El era convins de faptul că mereu viața va fi așa pentru el. Da, se puteau întâmpla necazuri și tragedii la alții, dar nu la el. Sunt convins că știi despre ce vorbesc. Mă gândesc că ai avut și tu parte de astfel de momente în viața ta, când gândeai și tu precum psalmistul. Vreau să duc lucrurile și mai departe: Care este reacția ta când auzi despre un anume credincios că a căzut într-un păcat groaznic? Dă-mi voie să-ți spun care e tendința cel puțin de moment. Există ispita ca o astfel de veste să trezească fariseul din noi care să spună (cel puțin la nivelul minții noastre) că noi n-o să facem niciodată așa ceva. Cumva, deplângem păcatul respectivului, dar îl deplângem de pe un piedestal. Cumva noi nu ne-am înjosi niciodată făcând așa ceva. Oare chiar așa să stea lucrurile? Chiar nu e în noi nicio tendință păcătoasă?

Nu știu cum, dar David a ajuns să fie conștient de ce anume se întâmpla în spatele cortinei: „prin bunăvoința Ta mă așezaseși pe un munte tare…” De fapt, Dumnezeu a fost Cel care îl înălțase pe David și care făcuse să-i meargă bine. David era doar beneficiarul îndurării și milei lui Dumnezeu. Ca să-l trezească la realitate, Dumnezeu Și-a ascuns fața de David. Practic, lucrul acesta poate însemna un necaz în viață, negăsirea satisfacției și împlinirii în niște lucruri care altădată te împlineau, o prietenie ruptă și o mulțime de alte lucruri asemănătoare cu acestea. Însă scopul lor este de a ne face să ne îndreptăm din nou fața înspre Domnul.

Ce face David după aceea? Strigă spre Domnul. Își dă seama că trebuie să rămână dependent de Dumnezeu, indiferent de cât de ușoare sau grele sunt circumstanțele în care se găsește. Ca să avem o perspectivă clară cu privire la lume și viață, la traiul nostru sub soare, atunci trebuie să căutăm să fim dependenți de Domnul în fiecare situație din viața noastră. Începe acest lucru de astăzi.

Stoica Timotei

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.