Domnul este Păstorul meu… de aceea Îl am pe El alături chiar și când cei dragi mă părăsesc

„Nu-mi ascunde fața Ta, nu depărta cu mânie pe robul Tău! Tu ești ajutorul meu, nu mă lăsa, nu mă părăsi, Dumnezeul mântuirii mele! Căci tatăl meu și mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primește” (Psalmul 27:9, 10).

Iată un subiect mai sensibil care poate trezi multe amintiri fiecăruia dintre noi. Ceea ce-l face să fie mai delicat este faptul că el reprezintă un lucru prin care fiecare dintre noi trece. Însă până a ajunge acolo, să-l vedem pe psalmist și dorința acestuia. David căuta fața lui Dumnezeu, iar căutarea aceasta (după cum am văzut în meditația de ieri) este pusă în el tot de Dumnezeu. Găsind fața lui Dumnezeu și minunându-se de ceea ce vedea, David își dorește ca nu cumva să vină o vreme când Dumnezeu să-Și ascundă fața de el. Ascunderea feței lui Dumnezeu se face doar în contextul mâniei Sale, iar David era conștient și de acest lucru. Când Dumnezeu Își ascunde fața de om, îl lasă în pornirile lui păcătoase (despre aceasta vorbește și apostolul Pavel în Romani 1).

Apoi David își prezintă din nou dorința de a rămâne lângă Domnul prin rugăciunea pe care o înalță înaintea Lui și prin care Îi cere să nu-l părăsească. În contextul acesta al părăsirii, David menționează faptul că oamenii dragi nouă, mai devreme sau mai târziu, ne vor părăsi. Chiar și cei mai dragi dintre ei. Motivele sunt mai multe: ceartă sau neînțelegere atât de mare, că pur și simplu te abandonează sau rup relația de prietenie cu tine; dacă e vorba de relația părinte-copil, nu suntem străini de existența orfelinatelor și a copiilor dați în plasament. De ce se despart doi oameni care și-au făgăduit că-și vor fi aproape până la capătul vieții? Au apărut tensiuni, neînțelegeri sau pur și simplu s-au răzgândit.

Însă mai este o despărțire care există între oameni, iar aceasta este valabilă în dreptul tuturor oamenilor. Poate n-au fost abandonați de părinții lor, poate n-au trecut prin durerea unui divorț, însă cu toate acestea, au ajuns să cunoască durerea despărțirii. Cum? Prin moarte. Părintele nu i-a abandonat, dar i-a părăsit. Soțul/Soția n-a divorțat, dar a părăsit-o/ l-a părăsit. Moartea ne desparte de cei dragi.

Ținând cot de toate aceste aspecte, David era conștient că despărțirea era inevitabilă. Însă, în ciuda inevitabilității despărțirii, el apelează la Cineva care nu este constrâns de nicio limitare și, prin urmare, nu te părăsește. Dacă ai trecut sau treci prin durerea vreunei despărțiri de cineva drag, nu uita mângâierea de care David a avut parte: „Domnul mă primește”. Mă rog ca realitatea de care a avut David parte să fie o mângâiere și pentru tine. Domnul, Păstorul cel bun nu te părăsește, deoarece El a promis: „nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi” (vezi Evrei 13:5). Încrede-te în El și lasă ca acest adevăr minunat să fie cu adevărat o mângâiere pentru tine.

Stoica Timotei

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.