Ce înseamnă duminica pentru mine?



Înseamnă liniștire. După agitația din timpul săptămânii, am nevoie să mă opresc și „să știu,” încă o dată și încă o dată și încă o dată, „că El e Dumnezeu, El stăpânește peste neamuri, El stăpânește peste pământ.” Am nevoie să realizez că deși „neamurile se întărâtă și popoarele cugetă lucruri deșarte, iar împărații pământului se răscoală,” destinul acestei lumi și destinul meu nu sunt în mâna unor muritori, chiar dacă au gură mare, sunt fioroși și par de neoprit. Viața mea este în mâna Celui Care „este în ceruri și face tot ce vrea.” Da, am nevoie să mă opresc și să îmi amintesc că „Cel Ce șade în ceruri râde..” Râde de toată agitația celor care se cred stăpâni și ridică pumnul spre cer.

Înseamnă așezarea lucrurilor în perspectivă. Avem nevoie, la fel ca Asaf, să intrăm mereu „în sfântul locaș, pentru a lua seama la soarta de pe urmă a celor răi.” Pentru a ne aminti că totul trebuie judecat din perspectiva morții și din perspectiva veșniciei care îi urmează. Pentru a ne aminti că „lucrurile care se văd sunt trecătoare.” Că dincolo de lumea aceasta care ne sugrumă, care dorește să ne toarne cu sila în tiparele ei, există o Împărăție mai mare, mai puternică, mai glorioasă care, văzută sau nevăzută, înțeleasă sau ne înțeleasă, merge mereu crescând și are un final hotărât încă din veșnicia trecută: Biruința deplină. Însușindu-mi perspectiva corectă, voi descoperi că trebuie să fac din nou curățenie în viața mea. Săptămânal ne primenim casele și aruncăm la gunoi tot ceea ce este în plus. Așa ar trebui să facem și cu viețile noastre.

Înseamnă odihnă. Evreii se întorceau în urmă, în fiecare sabat, pentru a-și aminti că cele mai mari și glorioase lucrări, Creația și Răscumpărarea, sunt operele lui Dumnezeu. Astăzi ne întoarcem spre Hristos și ne amintim că El a lucrat în locul nostru și că a strigat: „S-a isprăvit!” Realizăm încă o dată că ceea ce este crucial pentru viața și destinul nostru a fost deja câștigat de Hristos. Salvarea mea, locul meu în cer, toate acestea sunt ancorate în El și își au temelia în El. Oricât de mult m-aș fi luptat n-aș fi putut să îmi câștig mântuirea. Totul depinde de Crucea năclăită de sânge și de mormântul gol. Viața veșnică este a mea atâta timp cât eu sunt al Lui. După ce ne zdrobim o săptămână întreagă și ne pregătim pentru încă o săptămână de zdroabă, e odihnitor să auzim din nou că ceea ce contează, ceea ce e cu adevărat valoros, ne aparține deja, prin Hristos. Odihna fizică ar trebui să fie o expresie a odihnei duhovnicești. Duminica ar trebui să fie un timp în care lăsăm celelalte activități, fie că e vorba de ceea ce percepem drept corvoadă, fie că este vorba de ceea ce noi numim distracție și relaxare, pentru a ne închina. Pentru a privi cu uimire la Dumnezeu, la lucrarea lui și pentru a ne delecta văzându-le și înțelegându-le pe toate.

Dacă ar fi să pun totul într-un cuvânt, Duminica este sărbătoare. Practic, locuiți fiind de Duhul Domnului, există un sens în care fiecare zi e sărbătoare pentru noi. Duminica însă sărbătoarea e mai mare pentru că ne strângem. Ne strângem și bucuria crește cu fiecare frate, cu fiecare soră care intră. Bucuria crește și ne înalță. Ne duce dincolo de zarva lumii, dincolo de sirene, dincolo de vocea gravă a celor care citesc buletinele de știri. Noi ne înălțăm, cerul coboară… timp câteva ceasuri, veșnicia străpunge timpul și spațiul. Fiecare plecare de la adunare ar trebui să fie o coborâre. O coborâre de pe munte. Fețele noastre ar trebui să strălucească din pricină că Slava divină a coborât și a strălucit peste noi. Bineînțeles, noi nu vom ști asta, dar o vor ști cei care ne privesc.

Valentin Făt pentru Edictum Dei

https://www.facebook.com/294648260641674/posts/4686476674792122/

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.