Sonet cu lumină

De la moara lui Felix, sonetul de sâmbătă.

Sonet cu lumină

În ochii lui, al nevederii morb
Uda durerea grea la rădăcină,
Țesând o lume de-ntuneric plină
În care porumbița era corb.

Dar când simți prezența Sa divină,
A tresărit adânc sărmanul orb
Și a cerut, crezând că se resorb
Și beznele: eu, Doamne, vreau lumină!

L-a inundat culoarea prin unghere,
Zvâcnind în ochi ca-n undele din lac,
Fiindcă-a pus lângă nevoie… vrere.

Dar eu voi ști, mă-ntreb elegiac,
Să cer lumină, să mai cer vedere,
Când El mă va-ntreba: „Ce vrei să-ți fac?”

Simion Felix Marțian

https://www.facebook.com/1734225034/posts/10209551574622929/?d=n

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.