Vorbirea serioasă, plină de bună-cuviinţă, măsurată şi demnă

Este aşa de neplăcut uneori să-i auzi pe unii credincioşi strigându-se şi întrebându-se tare şi cu vorbe şi numiri necuviincioase de „mă”, „tu” sau altfel de expresii şi mai dure.

Evanghelia şi Duhul Domnului, înnoind făptura noastră prin lucrarea lor dumnezeiască, trebuie să se vadă că e înnoit pe deplin şi felul nostru de a vorbi cu oamenii sau pentru oameni. Evlavia, adică cea mai înaltă bună-cuviinţă, este o treaptă superioară pe scara creşterii duhovniceşti de la II Petru 1, 5-7.

Nu este permis să se audă din gura unui credincios, nu numai cuvintele urâte, glumele proaste, bancurile lumeşti ori râsul uşuratic – dar nici chiar expresiile deplasate sau neserioase de altădată. Chiar dacă ele nu par acum de-a dreptul rele. Totul trebuie să fie evlavios la noi. Vorbirea serioasă, plină de bună-cuviinţă, măsurată şi demnă este o datorie sfântă pentru orice suflet care spune despre sine că este credincios sau credincioasă.

Aceasta face parte din chiar roadele Duhului Sfânt, care trebuie neapărat să se vadă că însoţesc naşterea din nou în viaţa fiecăruia dintre noi.

Să ne cercetăm dar cu multă asprime pe noi înşine fiecare şi în privinţa aceasta, gândindu-ne neîncetat la înştiinţarea Domnului că în Ziua Judecăţii omul va trebui să dea seama de orice expresie neziditoare care i-a ieşit din gură.

„Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Mt. 12, 36-37).

Ce trist este uneori să auzi din gura multora când vorbesc despre Domnul, spunând dur şi uşor: „Iisus”, fără să spună respectuos niciodată: „Domnul Iisus”! Sau: „Dumnezeu”, fără să spună vreodată cuviincios şi temător: „Domnul Dumnezeu”!

Sau, vorbind despre marii oameni ai lui Dumnezeu, zic: „Pavel” sau „Petru”, sau „Matei”, fără să se gândească deloc ce frumos şi cuviincios ar fi să spună: „Sfântul Pavel”, „Sfântul Petru”, „Sfântul Ioan”… Sau să vorbească mai cuviincios chiar şi despre alţii mai mici ca aceştia, dar nespus mai superiori nouă.

Preaiubitule, tu nu urma răul, ci binele, chiar şi în privinţa aceasta. Mai bine să greşeşti dând cuiva cinste mai multă decât dându-i mai puţină.

Dacă Dumnezeu vorbeşte respectuos despre ai Săi, cum să nu vorbim noi?

Hristos – Slava noastră / Traian Dorz. – Ed. a 2-a, rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2015
(7. Când a auzit Petru că este Domnul…)

Acest articol a fost publicat în Bucuria sufletului. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.