„Păzește, de asemenea, pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari. Primește cu bunăvoință cuvintele gurii mele și cugetele inimii mele, Doamne, Stânca mea și Izbăvitorul meu!” (Psalmul 19:13, 14).

După cum spuneam și în meditația noastră de ieri, mă gândeam ca versetele de azi să le leg cu cel de ieri și, cumva, să ating pe scurt anumite lucruri de aici. Însă când citeam și reciteam aceste versete mi-a trecut prin minte dorința lui David de a fi păzit de mândrie. Inițial m-am gândit că nu are rost să mai vorbesc de mândrie, deoarece am mai vorbit despre ea într-o meditație anterioară, însă n-am putut să nu observ dorința arzătoare a lui David de a fi păzit de păcatul mândriei.

Când a fost ultima dată când te-ai rugat cu ardoare ca Dumnezeu să te ferească de păcatul mândriei? Ai rostit vreodată o astfel de rugăciune? Ei bine, cel care face această rugăciune nu era un om oarecare, ci un rege. Nu era un rege oarecare, ci un rege viteaz și biruitor în lupte. Încă de pe vremea când fugea de Saul i s-a dus faima printre filisteni, faimă potrivit căreia a omorât zeci de mii de vrăjmași. Un adevărat războinic! Neînfricat. Dar și înțelept. Îndrăznesc să spun că doar omul înțelept poate rosti din toată inima o astfel de rugăciune, precum cea rostită de David în textul nostru de astăzi. De ce înțelept? Deoarece omul înțelept recunoaște efemeritatea și fragilitatea vieții umane. Oricând se poate întâmpla un accident, oricând te poate lovi o boală cumplită, oricând poți avea o lovitură care să-ți aducă moartea. Nimic nu-i sigur. De fapt, ceea ce-i sigur este incertitudinea vieții.

David cunoștea toate aceste lucruri și, prin urmare, Îi cere Domnului să-l ajute ca nici măcar să cocheteze cu păcatul mândriei. El mai știa că odată ce ajungi să te joci cu păcatul mândriei, ea va ajunge în timp record să te stăpânească. Și mândria, ca stăpân, este un stăpân extrem de crunt!

Mai mult decât atât, lipsa mândriei face loc neprihănirii în viața omului, pe când existența mândriei aduce cu sine o mulțime de păcate. E interesant de observat mulțimea și diversitatea păcatelor care vin pe fondul mândriei. David era conștient de lucrul acesta și spune că mândria l-ar fi făcut vinovat de păcate mari. Ce fel de păcate mari? Să-și atribuie un merit care nu era al lui, ci al Domnului, pentru biruințele sale. Să caute să-și păstreze un nume, o faimă, un prestigiu și, făcând astfel, să calce în picioare o mulțime de principii sănătoase. Să se laude cu lucrurile pe care le avea, ca și cum le-ar fi meritat pe deplin.

Însă lucrul care m-a impresionat în mod profund legat de cererea aceasta a lui David este faptul că ea a fost cât se poate de autentică. De unde știu lucrul acesta? Din atitudinea lui care se vede în următorul verset: „Primește cu bunăvoință cuvintele gurii mele…” David apelează la bunăvoința lui Dumnezeu. Mândria l-ar fi împiedicat să facă un astfel de lucru. Însă el e hotărât să caute să rămână smerit la picioarele Domnului și Izbăvitorului său.

Meditează azi la situații din viața ta în care mândria te-a făcut să păcătuiești. Poate au fost chiar situații care au dus la relații tensionate cu cei dragi. Cum stai la capitolul acesta? Prima dovadă a faptului că vrei să fii ferit de mândrie e că vii în mod sincer înaintea Domnului și Îi ceri în rugăciune să te păzească de ea. Ai ocazia astăzi să faci acest lucru. Nu uita: Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar le dă har celor smeriți (vezi Iacov 4:6).

Stoica Timotei