„Mă culc, adorm și mă deștept iarăși, căci Domnul este sprijinul meu” (Psalmul 3:5).

Când citim astfel de afirmații există tendința (bună, de altfel) de a căuta să aflăm cine le rostește. De ce? Deoarece aceste afirmații par parcă rupte de realitatea vieții de zi cu zi. În primă instanță, dacă auzim că această afirmație a fost rostită de David, care era împărat, atunci reacția noastră ar putea fi: „Ei bine, el era împărat. Avea toate motivele să-i fie ușor să spună acest lucru.” Însă oare chiar așa să fi stat lucrurile? Mă cam îndoiesc. De ce? Din cauza contextului în care a fost făcută această afirmație.

Nu în dreptul multor psalmi ne este prezentat contextul istoric în care a fost scris un psalm anume. Însă Psalmul 3 este unul dintre acești puțini psalmi. Dar de ce este important să știm acest detaliu? Iată de ce: Psalmul a fost scris de David cu prilejul fugii dinaintea fiului său Absalom. Gândește-te puțin la această situație din viața lui David. Într-una din meditațiile noastre recente am privit în viața lui David și am văzut faptul că, atunci când a fugit de fiul său Absalom, Mefiboșet nu a fost de partea lui, iar Șimei a aruncat numai cuvinte de ocară la adresa lui. Deci, afirmația aceasta nu este făcută din cel mai confortabil pat al vremii respective. David nu se mai bucura de confortul pe care îl avea la Ierusalim. Însă, cu toate că era pe fugă și că o mulțime de oameni îl împresurau din toate părțile (vezi versetul 6 din acest psalm), David spune că nici măcar această situație nu-i poate fura pacea care să-l ajute să doarmă liniștit. De ce? Deoarece pacea pe care o avea David era de natură divină, prin urmare nu era afectată de lucrurile de pe pământ.

Schimbarea care se petrece în omul care are parte de pacea lui Dumnezeu în inima și-n viața lui este colosală. Mă uimește exemplul extraordinar al lui Petru. Ucenicii erau la un moment dat în corabie și s-a pornit o furtună atât de mare, că exista pericolul ca apa să o umple și să o scufunde. Atunci ei au strigat către Domnul Isus care era cu ei. Dar de ce au fost nevoiți să strige la El? Deoarece Mântuitorul dormea. Însă în strigătul lor înaintea Domnului („nu-Ți pasă că pierim?”) ei L-au exclus pe Învățătorul lor. Păi, dacă ei piereau acolo, atunci și viața Mântuitorului ar fi fost în pericol, nu? Peste mai multă vreme, mai exact după ziua pogorârii Duhului Sfânt, Petru se afla acum în închisoare. Ce făcea el acolo? Care era starea inimii lui? Avea pace deplină. Lucrul acesta îl putem deduce din faptul că dormea buștean. Când îngerul Domnului a venit la el, a trebuit să-l lovească în coastă pentru a-l trezi și a-l elibera. Atât de profund era somnul lui Petru, că abia după ce-a ieșit în mod miraculos din închisoare, el s-a deșteptat cu adevărat.

Cum a reușit David să poată rosti o astfel de afirmație atât de profundă și cu o convingere atât de mare? Care a fost secretul lui? Îl avea pe Domnul ca Păstor al lui, iar Domnul este Dumnezeul păcii. Cei care Îl au pe El ca Păstor al lor au pace și pot dormi liniștiți chiar și atunci când lumea vuiește, neamurile pământului se războiesc, crizele par să crească și să se înmulțească tot mai mult, prețurile o iau pur și simplu razna. De ce? Deoarece pacea pe care Domnul o dă este o pace divină care nu este afectată, limitată sau condiționată de contextul în care ne găsim. Ai tu această pace?

Vreau să închei meditația din această zi cu versurile unei cântări vechi, dragi mie:

1. Pace deplină în Isus găsim,
   În al Său sânge când ne curățim.
   Pace deplină chiar și în dureri,
   Credința în Isus dă mângâieri.

R: Pace deplină noi în Isus găsim,
La pieptul Lui cel sfânt pace găsim, pace găsim.

2. Pace avem când ne simțim străini,
   El ne-ngrijește tocmai ca pe crini.
   Pace avem când ne simțim trudiți,
   La pieptul Său noi suntem liniștiți.
3. Pace avem în clipa când murim,
   Căci cu Hristos în veci de veci trăim.
   Lupta amară când se va sfârși,
   Hristos la El atunci ne va primi.

Stoica Timotei