DISCONFORTUL ÎNVIERII


În general oamenii simt un anumit disconfort cu privire la Înviere. Și nu mă refer la oamenii care sînt înclinați să creadă orice superstiție și, practic vorbind, folosesc credința ca pe un fel de evadare din realitatea pe care o detestă. Sau în care suferă, sub o formă sau alta. Mă refer la oamenii care își respectă inteligența și aleg să o folosească în mod critic. Și onest. Unii din aceștia preferă soluția de compromis a „tradiției”. Ei nu cred practic în Înviere dar o acceptă ca pe o metaforă. O metaforă a victoriei binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului. Sau poate măcar a primăverii asupra înghețului iernii. Dar învierea, Învierea lui Hristos, le este ceva relativ dificil de așezat într-un compartiment inteligent al vieții. Și al minții. Altul decît evadarea mistică. Și poate este parțial corect să fie așa. Poate este adevărat faptul că este nerealist să pretinzi că poți explica totul. Sau că misterul, taina, ar fi ceva eminamente desuet. La urma urmei, sîntem de cele mai multe ori nevoiți să acceptăm că universul nostru, profund materialist și determinist predictibil, nu a devenit sub nicio formă mai bun sau mai puțin lipsit de suferință, sau nedreptate, doar pentru că am exilat din el inefabila incertitudine a misticului. Dar să acceptăm totuși, faptul că ne place, ne simțim normali, atunci cînd păstrăm între tîmple certitudinile inteligenței. Măcar în cea mai mare parte a timpului. Ce facem atunci cu Învierea? Cum coabităm cu ea în existența noastră de fiecare zi? Meditînd la întrebarea asta mi-am dat seama de cîteva lucruri. În primul rînd, oricît am fi de tentați de eleganța logică a ateismului (sau chiar de compromisul agnosticismului), adevărul este că aceste perspective ne îngrozesc. Uneori ascult sau privesc atei discutînd sau enunțîndu-și convingerile. Și, aproape fără excepție, sînt pozitivi, zîmbesc, uneori chiar glumesc cu nonșalanță. Și, poate îmi lipsește ceva, dar mie perspectiva vidului existențial, ideea de nesemnificație pură, mă cutremură pînă în rărunchi (cum ar spune vechii poeți). Ideea că suferința mea, sau a prietenului meu, și praful de pe stradă, au aceeași valoare. Ideea că midlife crisis, răzbunarea, adulterul, ironia, speranța, moartea, minciuna, sărutul, sexul, războiul, abandonul, nașterea, suferința, cruzimea, și o mie de alte lucruri, n-au absolut nicio semnificație, mă îngrozește. Ba mai mult, mă chiar surprinde intelectual. Dacă acesta ar fi adevărul, atunci de ce s-ar mai strădui absurdul să fie intențional, armonios, ornamentat, elaborat, rafinat, fascinant?

Și acum să revin la Înviere. Indiferent ce crezi despre, sau cum te raportezi la Înviere, ea este în primul rînd esența ideei de speranță. Dacă moartea este cvintesența tragediei umane, coagularea tuturor temerilor noastre, atunci Învierea este singurul mod în care putem vorbi în mod autentic despre speranță. Iar speranța este necesară (este normală) existenței. Oricît de mult am fi tentați să o categorisim ca naivă sau nerealistă. Undeva, în mod intuitiv, știm că speranța este ceva mult mai normal decît fatalismul. Ceva mult mai sănătos, mai productiv. La urma urmei, un individ, o comunitate, au mult mai multe șanse să supraviețuiască (indiferent de condiții) dacă aleg speranța în locul resemnării. În al doilea rînd, Învierea oferă o explicație pentru rău. Cînd vorbeam despre cutremurătoarea perspectivă a vidului existențial, mă gîndeam nu numai la lipsa speranței, dar și la cumplita idee că răul nu există. Că ar fi o iluzie. Că ar fi doar o problemă de percepție, de semantică. Ceva în noi se dezechilibrează chiar și doar cînd încercăm să acceptăm asta. La urma urmei întreaga societate, existența, însăși rațiunea, s-ar dizolva, dacă răul nu ar avea sens. Dacă răul sau binele ar fi tot una. Învierea însă desființează această ambiguitate. Dacă face ceva la nivelul înțelegerii realității, Învierea ne confirmă că răul, pe care îl percepem în mod continuu, nu este o iluzie. Moartea nu este normală. Nu existăm într-o supă amorfă a absurdului. Și a lipsei de sens. Învierea ne ancorează moralitatea și nevoia de justiție. Nevoia de balanță. De echilibru.

Dar nu numai atît. Învierea dă sens nu numai hărții noastre morale. Învierea dă sens istoriei. Pentru că dacă Învierea nu ar avea semnificație, atunci moartea nu ar avea semnificație. Iar dacă moartea nu ar avea semnificație atunci nașterea nu ar avea semnificație. Fără Înviere nu am ști de unde venim, pentru că nu ar avea niciun sens unde ne îndreptăm. Dacă absurdul morții, vidul inexistenței ar fi totul, atunci nașterea ar fi esențialmente absurdă. Istoria trebuie să aibă două capete. Altfel nu are niciunul. Dacă știm ce ne așteaptă, și de ce, atunci înțelegem de ce am ajuns pînă aici. Și poate de aceea Scriptura are această caracteristică stranie, în care vorbește atît de puțin și atît de neclar despre origini, dar atît de elaborat despre destin și eschaton. Realitatea este că sîntem prea puțin echipați ca să înțelegem creația, cosmogonia, originile, chiar nașterea. Adevărul este că niciunul dintre noi nu poate, în mod complet, să înțeleagă cum din nimic poate să apară ceva. La fel cum rămînem la fel de proști, și nu pricepem, cum din pîntecul unei femei poate să iasă o ființă vie, cu temeri, dragoste, inteligență, deși rudimentare dar evidente. Nu ne înțelegem originile. Dar odată ce privim la Înviere, totul începe să aibă sens, să nu mai pară absurd.

Da, pentru mulți dintre noi, Învierea pare ceva desuet, incomod, arhaic. Și cu siguranță creștinii poartă o mare vină pentru deteriorarea acestei percepții. Pentru că, adevărul este că oamenii nu sînt astăzi mai puțin dispuși să creadă o mulțime de lucruri, unele mai incredibile decît altele. Ba, chiar am putea spune că asistăm la o resurgență a revoltei împotriva absolutismului mecanicist, materialist. Și cu toate acestea, deși sîntem gata să credem o mie și una de bazaconii și conspirații bizare, ne simțim jenați să chiar credem în Înviere. Iar cauza poate fi nu neparat dificultatea rațională, cît poate, mai degrabă, teama că va trebui să acceptăm faptul că avem un destin pentru care sîntem responsabili. Asemenea copiilor lui Israel, preferăm ambiguitatea amorfă a robiei, și ne este teamă de aerul tare, responsabil al eliberării.

Virgil Titarenco

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.