Vinerea Patimilor 1959

Starea mea trupească se agrava din zi în zi. Ameninţările deveneau şi ele tot mai mari. Zi şi noapte auzeam deasupra noastră izbituri şi vaiete…

În Joia Patimilor am avut o zi grea. Cea mai grea. Întrebările fuseseră deosebit de grele, iar răspunsurile nemulţumitoare. Ameninţările se rostogoleau asupra mea ca nişte bolovani tot mai grei. Tot sufletul îmi era în flăcări. Inima mi se strângea, capul îmi vuia şi ochii mi se întunecau. Tot trupul îmi tremura ca de friguri. În noaptea trecută şi avusesem un fel de vis care nu-mi ieşea din minte:

Se făcea că era ziua de Paşti. Eram într-o mare catedrală, la slujba Învierii. Dar nu eram jos, unde vedeam strâns tot poporul, ci undeva foarte sus, deasupra iconostasului şi altarului, de unde mă uitam în jos la marea mulţime a închinătorilor care ascultau predica unui episcop îmbrăcat în strălucitoare odăjdii şi stând pe un amvon înalt. Ascultam şi eu la predica lui, cu toţi cei pe care îi simţeam acolo, sus, în jurul meu, dar care nu ştiam cine sunt. Am reţinut din predica episcopului doar câteva cuvinte: „Hristos a Înviat, zicea el… Hristos a Înviat prin Sine Însuşi, fiind Dumnezeu, după cum spusese: Eu Îmi dau Viaţa şi tot Eu Mi-o iau iarăşi…“

O lumină şi o sărbătoare înaltă şi cerească era peste tot unde priveam, foarte de sus…
Acum îmi explicam că sigur voi muri. Peste trei zile vor fi Paştile şi atunci când se va rosti în biserică predica de Paşti eu nu voi mai fi printre cei de pe pământ – ci undeva mult mai sus… Visul era atât de neobişnuit, iar starea mea trupească era atât de apropiată de o astfel de explicaţie, încât acum aşteptam liniştit acest eveniment. Poate va fi astăzi, poate mâine, în Vinerea Patimilor. Ce potrivit ar fi totul în felul acesta şi ce fericit aş fi să scap chiar acum din tot acest chin de moarte! M-am născut trupeşte la Crăciun, m-am născut duhovniceşte la Rusalii, ce bine ar fi să mor la Paşti…

Vinerea Patimilor 1959. Uşa celulei se deschise şi noi toţi ne întoarserăm ca de obicei, cu faţa la peretele din fund. Când se auzi „Pssst!“, ne întoarserăm. Cel care stătea în uşă cu ochelarii în mână îmi făcu semn mie, întinzându-mi ochelarii:
– Hai!
Cu foarte mare greutate am urcat scările. Picioarele îmi erau atât de slăbite, încât tremurau gata să nu mă mai ţină. Inima mi se strângea în piept, îmi ardea, îmi şchiopăta, în cap mi se făceau goluri ca şi când aş cădea în vid. Ochii îmi umblau numai prin ceaţă şi urechile îmi ţiuiau metalic…

Am ajuns în faţa chinuitorului a cărui faţă şi a cărui privire erau astăzi mai cumplite şi mai ameninţătoare ca oricând.
Întrebările rămase de ieri fără răspunsul dorit reveniră din nou, scrâşnind. Sufletul îmi era în totul liniştit, dar trupul, simţeam că nu mai poate. Nu mâncasem nimic nici dimineaţă – era Vinerea Patimilor Domnului şi Mântuitorului nostru. Mâna nu-mi mai putu ţine stiloul cu care scriam. Ochii începură să mi se întunece de tot. Ceva cald şi gol mi se sui spre cap şi mi se păru că totul începe să se clatine şi să se învârtă dintr-o parte în alta. Mă scuturai să-mi revin – şi luptai să pot scrie.

– Ţi-e rău? mă întrebă anchetatorul, văzându-mă, probabil, palid.
– Cred că este ceva trecător, răspunsei.
În clipa aceea intră pe uşă comandantul, care inspecta anchetele. Aruncă o privire spre mine, apoi spre el, care se ridicase în picioare ca să-l salute, şi întrebă aspru:
– Cum merge?
– Nu vrea deloc să spună!
– Nu vrea? Ia dă-i un bocanc, să vezi cum vrea!
Şi ieşi.

Un nou întuneric reveni şi alt val, mai cald şi mai gol, mi se ridică spre cap, clătinându-mă. Nu-mi putui stăpâni mâna şi scăpai stiloul, lăsând capul pe masă.
– Dacă ţi-e rău, auzii ca prin vis, sun să te ducă jos.
– Poate că îmi revin, am şoptit eu. Mai stau.
Dar nu-mi mai putui reveni. Cred că şi faţa mi se schimbase mult, fiindcă el şi sunase după gardian.
– Du-l jos, zise el.

Dar eu nu mă mai putui ridica de pe scaun. Simţii că toată partea stângă a trupului îmi amorţeşte şi nu mă mai ascultă nici ochiul, nici urechea, nici mâna, nici piciorul. Un gând că voi paraliza îmi fulgeră mintea. Mai veni un gardian puternic şi mă luară mai mult pe sus. Nu mă mai puteam folosi de piciorul stâng. Nu-l mai simţeam. Nu-mi mai puseră nici ochelarii. Mă târâră aşa, trăgând piciorul după mine pe coridor, apoi pe scări până în celulă, la patul meu, unde mă întinseră şi mă lăsară aşa. După aceea nu mai ştiu nimic…

Când m-am trezit era noapte. Mă dureau toate mădularele şi mai ales capul. Gardianul de pe sală, pus să mă supravegheze, văzând că m-am trezit, chemă pe şeful de secţie care mă întrebă:
– Cum te simţi?
– Mă doare rău capul!
Mi-a adus nişte tablete şi mi-a spus:
– Ai drept la pat o săptămână.
(Dreptul la pat era o îngăduinţă pe care anchetatorul o acorda celui peste măsură de bolnav şi de slăbit, în momentul când mersul anchetei ar fi fost împiedicat de neputinţa fizică a arestatului prea bolnav. Acei cu drept la pat puteau odihni pe pat o zi, o jumătate sau câteva ore – după cum îi acordase anchetatorul. Altfel ceilalţi n-aveau voie să stea pe pat de la deşteptare şi până la stingere, de dimineaţa de la ora cinci şi până seara la ora zece. În acest timp, dacă erai găsit culcat pe pat, gardianul te putea pedepsi oricum voia el: bătaie pe loc, ţinere în picioare, cu faţa la perete şi cu mâinile sus ori într-un picior, cu mâinile la ceafă – ceasuri întregi, până ameţeai şi cădeai…)

Zilele şi nopţile până în Noaptea Învierii le-am trăit doar pe jumătate. Dormitam tot timpul, absent la tot ce se petrecea în jurul meu. Când mă trezeam uneori, nu ştiam unde sunt şi îi întrebam pe cei din jurul meu ce-i cu mine. Ştiam numai că trebuie neapărat să mor şi de fiecare dată când trebuia să deschid ochii mă aşteptam să nu mai văd lumea asta. Mă miram de ce se tot amână atâta. Eram nerăbdător de această amânare. Nu mă îndoiam câtuşi de puţin de împlinirea visului meu şi aşteptam dimineaţa de Paşti ca pe singura salvare pe care o mai doream, pentru ca nu cumva, prea slăbit, să cedez şi să cad tocmai acum când sunt atât de aproape de Domnul şi Mântuitorul meu.

Nu-mi pot explica starea pe care o aveam. Nu mă rugam, nu mă gândeam, nu doream nimic altceva, stăteam şi aşteptam cu nerăbdarea acelui gând… Ce greu a trecut sâmbătă ziua, apoi sâmbătă noaptea…

Când am auzit răsunând clopotele Învierii la catedrala apropiată, am deschis ochii – şi, văzând că n-am murit, am simţit cea mai mare şi mai amară dezamăgire din viaţa mea. Oare pentru ce am mai fost izbăvit din moarte? De ce n-am fost ascultat şi luat de pe pământ? De ce n-a fost de-ajuns cât am fost chinuit în această groapă cu lei înfuriaţi şi cumpliţi? Dumnezeul meu, de ce oare n-ai avut milă de mine? Ce mai ai oare de făcut cu viaţa mea neputincioasă, care mi-a ajuns o povară atât de grea?

De undeva, nu ştiu de cât de sus, mi s-a părut că aud un glas:
– Nu pentru moarte ai fost tu adus aici, deşi – într-un anumit fel – ai şi murit deja…

Traian Dorz, din „Hristos mărturia mea”

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.