Gândul de Vinerea Mare…

Azi noapte Isus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce-nalt părea Crist!
Luna venea după El, în celulă
Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mîinile Lui păreau crini pe morminte,
Ochii adînci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veştminte
Argintîndu-I pe mîini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
– De unde vii, Doamne, din ce veac?
Isus a dus lin un deget la gură
Şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lîngă mine pe rogojină:
– Pune-mi pe răni mîna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
Parcă purtase lanţuri cîndva.

Oftînd şi-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea Căpăţînă
Şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mînă
Şi-am adormit o mie de ani…

Cînd m-am deşteptat din afunda genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
Numai Isus nu era nicăiri…

Am întins braţele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuţite-n unghere,
Cu suliţa lor m-au străpuns…

– Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui…
M-am pipăit… şi pe mîinile mele,
Am găsit urmele cuielor Lui.

Radu Gyr

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Gândul de Vinerea Mare…

Comentariile sunt închise.