„David ajunse până la Bahurim. Și de acolo a ieșit un om din familia și din casa lui Saul, numit Șimei, fiul lui Ghera. El înainta blestemând și a aruncat cu pietre după toți slujitorii împăratului David, în timp ce tot poporul și toți vitejii stăteau la dreapta și la stânga împăratului. Șimei vorbea astfel când blestema: «Du-te, du-te, om al sângelui, om rău! Domnul face să cadă asupra ta pedeapsa pentru tot sângele casei lui Saul, al cărui scaun de domnie l-ai luat, și Domnul a dat împărăția în mâinile fiului tău Absalom, și iată-te nenorocit, căci ești un om al sângelui!» Atunci, Abișai, fiul Țeruiei, a zis împăratului: «Pentru ce blestemă acest câine mort pe domnul meu, împăratul? Lasă-mă, te rog, să mă duc să-i tai capul.» Dar împăratul a zis: «Ce aveți voi cu mine, fiii Țeruiei? Dacă blestemă, înseamnă că Domnul i-a zis: „Blestemă pe David!” Cine-i va zice dar: „Pentru ce faci așa?”?» Și David a zis lui Abișai și tuturor slujitorilor săi: «Iată că fiul meu, care a ieșit din trupul meu, vrea să-mi ia viața, cu cât mai mult beniamitul acesta! Lasă-l să blesteme, căci Domnul i-a zis. Poate că Domnul Se va uita la necazul meu și-mi va face bine în locul blestemelor de azi.» David și oamenii lui și-au văzut de drum. Șimei mergea pe coasta muntelui, în dreptul lui David, și, mergând, blestema, arunca cu pietre împotriva lui și vântura praf” (2 Samuel 16:5-13).

Unul dintre lucrurile care, ca oameni, ne este de multe ori aproape imposibil să-l facem este să ne păstrăm cumpătul. Fiecare dintre noi s-a aflat în momente (mai multe sau mai puține/mai dese sau mai rare) în care și-a pierdut cumpătul. Obișnuim să spunem adesea că atunci când vine un rău în viața noastră, el nu vine singur, ci își mai aduce câțiva tovarăși. La fel au stat lucrurile și în dreptul lui David. Fiul său s-a răzvrătit împotriva lui, așa că a plecat din Ierusalim. Pe drumul său s-a întâlnit cu Țiba, slujitorul lui Mefiboșet, căruia David îi făcuse mult bine. Însă nici Mefiboșet nu a fost de partea împăratului, ba chiar împotriva acestuia. David, văzându-și de drum, probabil resemnându-se cu gândul că nici Mefiboșet nu i-a luat partea, dă de o altă situație neplăcută. De data aceasta era un om care-l blestema și care știa cum să pună sare pe rana încă deschisă a lui David.

Îmi aduc aminte când eram copil și am auzit de mai multe ori expresia „a pune sare pe rană”. Prima dată când am căzut și m-am julit, instinctul meu, motivat de o curiozitate nerostită, a fost să fug în bucătăria casei, să iau un pumn de sare și să pun pe acea rană. Parcă și acum îmi dau lacrimile când îmi aduc aminte acel episod din viața mea. Da, atunci când cineva îți pune sare pe rană, face ca rana să doară și mai tare. Exact acest lucru l-a făcut și Șimei față de David.

Nu cumva avem și noi în viața noastră niște oameni ca Șimei de altădată? Oameni care știu că am dat de un necaz (mai ales un necaz din cauza noastră) și care, în loc să vină cu un cuvânt de mângâiere, de încurajare, un sfat, vin cu cuvinte de acuză și mai urâte, cu cuvinte de ocară, cu dorința de a ne face să disperăm și mai mult.

Ce facem într-o astfel de situație? Ce a făcut David în acele momente? Nu doar că l-a oprit pe Abișai, care a luat atitudine, dar și-a văzut de drum. Practic, același lucru trebuie să-l facem și noi. Să privim înainte, la Căpetenia și desăvârșirea credinței noastre și să ne vedem de drum. Să pornim la drum, să mergem înainte. Vom putea face acest lucru doar atâta vreme cât privirea noastră ne este ațintită spre El și nu ne lăsăm distrași de cei care caută să ne pună bețe-n roate și care caută să ne doboare și mai mult. Privește astăzi la Domnul tău!

Stoica Timotei