Un Muzeu al lui Dumnezeu

Muntele

Un muzeu în aer liber, un muzeu vast cât toate continentele, un muzeu care expune la vedere și exponate vii și neînsuflețite. Cele dintâi cresc și viețuiesc hrănite și adăpostite pe fundalul anorganic din care-i plămădită scoarța planetei. Un muzeu pentru ochiul care s-a deprins să-l vadă ca atare, un muzeu cu imensă varietate și bogăție, uneori benefică, alteori ostilă nouă. O creație a lui Dumnezeu, care a păstrat rudimente ale frumuseței edenice chiar și prin locuri unde a devenit un pustiu. Un muzeu cu văi adânci și munți înalți. În special muntele exercită o atracție neînțeleasă pentru mulți iubitori ai naturii.

Cu ani în urmă, urcam din nou în munți la începutul verii. Nu mai ieșisem de mult în peisaj și nu-mi venea să cred că iarna a trecut fără să văd zăpadă. Scadența a sosit pentru mine abia în luna Iulie. Mă reîntorceam cu această ocazie în Sequoia National Forest, unde am urcat pentru prima dată în familie, iar a doua oară în grup, împreună cu tineri din biserică. De această dată, mă duceam singur. Toate cele trei ocazii au fost profitabile în felul lor, acum însă mă bucuram de liniște și singurătate, cele două lucruri după care de multe ori tânjim în această lume plină de zgomot, viteză și trudă.

Muntele reprezintă pentru noi locul spre care se urcă, reprezintă înălțimile spiritului, de escaladat prin căutare, efort și meditație. Pe munte și-a adus Avraam jertfa, a primit Moise revelația Legii și Ilie curajul și puterea să-și continue misiunea. Pe munte și-a arătat Isus slava.

Și munții au avut nevoie să se opintească, să urce, să se ridice deasupra uniformității câmpiei, ca să devină ce sunt astăzi. Orice deal și orice munte a fost cândva o vale. Munții s-au ridicat în picioare cu mari sforțări, ca să poarte păduri pe umerii lor colțuroși, îmbrăcându-se cu hlamida verde a celor de neam mare. Iar frunțile și le răcoresc, când sunt supărați, cu nori negri aducători de furtuni. La începutul primăverii par încărunțiți la tâmple cu albul rămas din zăpezile de peste iarnă.

Venerabili în lumea lor se cheamă și cei mai bătrâni, și cei mai înalți. Ei străjuiesc neclintiți văile dimprejur, purtând de grijă să slobozească din pântece apa zăpezilor topite, prin care adapă izvoare fără număr și potolesc setea câmpiilor de jos. Ei ocrotesc păduri în care-și găsesc adăpost viețuitoare fără număr.

Iar suflarea pădurilor din munți este vântul. El îți aduce în nări, când mireasma rășinilor plânse din durerile tăcute ale brazilor, când răcoarea pâraielor din văi. Pădurea vorbește, dacă ai învățat s-o asculți. Când șuieră prin ramurile lor, brazii pipăie suflarea vântului cu fiecare crenguță, îi înțeleg mesajul și-l șoptesc mai departe, trecându-l peste următoarea culme.

(Va urma)

http://www.agapianus.wordpress.com

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.