8 semne ale pocăinței adevărate

„Îmi pare rău”, îmi amintesc că mi-a spus tata. „Îmi pare rău și te iubesc.”

Nu a spus pentru ce îi părea rău. Nu a menționat vânătăile în formă de mână care mă dureau în sus și în jos pe corpul meu mic de 11 ani. Nu părea să înțeleagă cât de speriată și devastată am fost. Dar era prima dată când îl auzeam pe tata cerându-mi scuze, iar ușurarea pe care mi-a adus-o s-a simțit ca o ploaie după o secetă.

În spatele minții mele, o voce mică îmi spunea: „Nu te încrede în asta”. Își cere scuze doar pentru că mama l-a amenințat că-i va spune pastorului nostru dacă nu o face. Am respins acea voce. Mi-am înăbușit îndoielile. M-am rugat atât de mult timp ca tata să se schimbe. Încercasem să fiu o fiică bună care să-i amintească de Iisus.

Scuzele lui, oricât de vagi ar fi fost, erau o speranță și un semn că Dumnezeu lucra. Sau nu era așa?

Avea să treacă aproximativ un deceniu până să-l aud pe tata cerându-și din nou scuze. Inițial, nu am presupus că o făcea cu sinceritate. Până atunci, eu deja îl demascasem. Îi spusesem pastorului nostru totul. Tata se afla sub disciplina bisericii. Căsnicia lui imploda. Nu avea nimic de câștigat dacă mințea, nu-i așa?

Și apoi s-a întâmplat ceva ciudat. Pe măsură ce am început să-mi împărtășesc povestea cu pastorii, familia și prietenii, tata recunoștea și își cerea scuze pentru lucrurile pe care le făcuse, dar apoi, câteva săptămâni sau chiar zile mai târziu, susținea că nu-și amintea nimic din toate acestea. Spunea că nu-și amintea că m-a bătut, că m-a aruncat pe scări sau chiar că nu-și amintea de scuzele sale recente pentru acele evenimente. Nu-și amintea de comentariile sale sexuale, de faptul că a aruncat cu un cuțit în mine sau că m-a amenințat că mă va împușca. Își cerea scuze, apoi se retrăgea. Își amintea, apoi pretindea că a uitat. Întoarcerea și revenirea asta a durat poate un an, până când am simțit că îmi pierd mințile.

„Nu știu ce să cred”, i-am spus într-o zi la telefon. Ghemuită pe podeaua bucătăriei, am vorbit printre suspine. „Pot să cred fie că ești nebun și nu ai știut ce faci, fie că ești rău și ai înțeles pe deplin”.

„Nu sunt nebun”, mi-a răspuns el calm. „Va trebui să accepți că sunt rău.”

Am avut multă experiență cu oameni cărora nu le părea rău de faptele lor: abuzatori recidiviști care au comis abuzuri asupra copiilor pe parcursul a două decenii, în plus, violență domestică și abuzuri sexuale. Toate acestea au fost întărite și agravate de abuzul psihologic, care a continuat până la vârsta de 30 de ani. Datorită trecutului meu, am acumulat o anumită înțelepciune practică. Datorită credinței mele, am apelat la Biblie pentru îndrumare atunci când disting pocăința reală de cea falsă.

Există păcătoși încăpățânați care refuză să-și ceară scuze, mincinoși care pretind că le pare rău când nu le pare, și ipocriți care pot crede cu adevărat că le pare rău, dar nu au simpatie sau nu înțeleg pocăința biblică. Așadar, care sunt atributele pocăinței autentice? Iată opt semne pe care le-am cules din viață și din Cuvântul lui Dumnezeu.

  1. O persoană pocăită este îngrozită de păcat
    Îngrozită de ceea ce a făcut, ea se va umili, va plânge durerea pe care a provocat-o și va avea inima frântă de această convingere. Așa cum s-a jelit profetul în Isaia 6:5: „Vai de mine! Sunt ruinat! Căci sunt un om cu buze necurate și trăiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate”.
  2. Persoana în cauză înceracă să facă pace cu cei pe care i-a rănit
    În Luca 19:1-10, citim povestea lui Zaheu și generozitatea de care a dat dovadă ca parte a pocăinței sale. Vameș, hoț și asupritor al poporului lui Dumnezeu, Zaheu a încercat să facă pace: „Aici și acum dau jumătate din bunurile mele săracilor. Și dacă am înșelat pe cineva cu ceva, voi restitui de patru ori suma”. Iar Isus a confirmat autenticitatea pocăinței lui Zaheu: „Astăzi a venit mântuirea în casa aceasta”.

Link către articolul integral în comentarii.

https://www.facebook.com/294648260641674/posts/4571606826279108/

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.