„Pe când chivotul intra în cetatea lui David, Mical, fata lui Saul, se uita pe fereastră și, văzând pe împăratul David sărind și jucând înaintea Domnului, l-a disprețuit în inima ei […] David a răspuns Micalei: «Înaintea Domnului, care m-a ales mai presus de tatăl tău și de toată casa lui, ca să mă pună căpetenie peste poporul Domnului, peste Israel, înaintea Domnului am jucat. Vreau să mă arăt și mai de nimic decât de data asta și să mă înjosesc în ochii mei, totuși voi fi în cinste la slujnicele de care vorbești»” (2 Samuel 6:16, 21, 22).

Unul dintre subiectele care mereu au dat naștere la controverse printre credincioși este subiectul închinării. Îmi dau seama că deschizând un astfel de subiect, risc să deschid o cutie a Pandorei în rândul celor care vor citi această meditație, însă chiar nu-mi doresc să fac acest lucru. Totuși, ceea ce m-a făcut să zăbovesc asupra acestui text și să-l folosesc pentru meditația de astăzi a fost șocul pe care textul îl aduce, anume că în mijlocul bucuriei sincere și nestăvilite, a apărut o împotrivire și o vorbă critică la adresa exteriorizării unei astfel de bucurii.

Acum, sunt conștient de faptul că acest text este folosit ca argument în favoarea dansului înaintea Domnului. Nu intru într-un astfel de subiect, deoarece nu cred că acesta este scopul textului nostru de astăzi.

Să o luăm de la început: David și-a dorit grozav de mult să recupereze chivotul legământului. Însă, din cauza grabei și a faptului că nu s-au asigurat că respectă întru totul indicațiile oferite de Dumnezeu cu privire la mânuirea chivotului, Uza a fost lovit direct de Dumnezeu, iar lucrul acesta a creat panică în rândul celor prezenți. În urma acestui eveniment, chivotul a rămas trei luni de zile în casa lui Obed-Edom. Prezența chivotului în casa acestui om a adus numai binecuvântări. Văzând acest lucru, David a hotărât să aducă chivotul la Ierusalim. De data aceasta a căutat călăuzirea lui Dumnezeu până în cele mai mici amănunte, dorindu-și să împlinească pe deplin voia lui Dumnezeu.

Așa ajungem la textul nostru de azi. Chivotul era adus la Ierusalim, iar David era într-o continuă bucurie și închinare la adresa lui Dumnezeu. Cât entuziasm avea el! În acele clipe, faptul că era împărat nu mai conta. El se închina înaintea lui Dumnezeu în cel mai liber și natural mod în care putea. Însă o astfel de închinare a atras dispreț în inima lui Mical, soția lui. Disprețul din inima ei a fost exprimat în critică cu privire la modul în care David își exteriorizase bucuria în fața tuturor slujnicelor și supușilor.

Iată un principiu pe care îmi permit să-l sugerez din acest text: În fața lui Dumnezeu, omul care I se închină nu mai ține cont de statutul social pe care îl are, nu privește pe nimeni de sus, ci se smerește și se vede pe același nivel ca ultimul om. Aceasta era ciudățenia Bisericii lui Hristos. Într-o epocă în care predomina sclavia (citeam undeva că se estimează că aproximativ 70% din populația Romei secolului I era formată din sclavi), în cadrul bisericii, sclavul și stăpânul de sclavi erau frați în Hristos. Da, nu peste tot era așa, însă apostolul Iacov atrage atenția tocmai cu privire la acest aspect. În Biserica lui Hristos nu este loc de discriminare!

Cum este închinarea ta? Nu mă refer aici la forma exterioară a ei (rigidă, ritmică, entuziastă), ci la inima din care izvorăște ea. Izvorăște închinarea ta dintr-o inimă recunoscătoare lui Dumnezeu? Izvorăște ea dintr-o inimă dedicată lui Dumnezeu? Izvorăște ea dintr-o inimă care caută să-I fie cu totul pe plac lui Dumnezeu?

Azi ai ocazia să I te închini lui Dumnezeu! O vei face? Cum? Mă rog ca El să ne ajute să ne închinăm Lui din toată inima, în duh și în adevăr, iar închinarea noastră să fie o expresie a recunoștinței pe care o avem față de ceea ce El a făcut, face și va face în viața noastră. Slavă Lui!

Stoica Timoteo