Creștinul real vs creștinul închipuit în fața ororii războiului

Un creștin real, cleric sau mirean, inspirat de Evanghelie, are decisiva datorie morală de a se raporta lucid și adecvat la realitate, mai ales când aceasta e potopită de nedreptate, de ură ideologică și de uciderea a mii și mii de oameni nevinovați într-un război declanșat de un personaj emergent antihristic chiar prin gesturile lui de inversiune luciferică (pozând în părinte grijuliu al patriei, în binefăcător al popoarelor, în protector al creștinătății sau în cel mai mare ctitor de biserici, ceea ce unora cu afinități elective le-a provocat recent un puseu aproape mistic, incoerent exprimat).

Creștinul real, nu cel închipuit, va reacționa, într-un asemenea context mustind de suferință și moarte, prin fapte morale și prin limpezi cuvinte făcătoare de pace, despărțind fără inutilă diplomație, fie ea și ecleziastică, dreptatea de nedreptate, adevărul de minciună, complicitatea de onestitate, cruzimea de omenie. Numind răul, rău, și binele, bine.

Creștinul real nu se va lansa orbește pe terenul știrilor false emise de perfida propagandă anti-europeană, pentru că el este în mod natural fidel unei reale Europe creștine, nici în discursuri contorsionist împăciuitoriste, nici în predici doldora de bizantinisme, de prăfuite citate și locuri comune fără nicio noimă și tangență la realitatea crudă care îl împresoară.

Și mai ales nu va confunda creștinul real duhurile, nici personajele narațiunii istorice europene din care face el însuși parte, nedeosebind victimele de agresorii lor. Pentru că un creștin real posedă claritate și imaginație morală, sagacitate spirituală, putând discerne între permis și folositor, între posibil si interzis, între obligatoriu și facultativ sau între un autentic și demn Întâistătător al Bisericii lui Hristos și unul demisionar din punct de vedere moral și creștin prin complicitate cinică la cele mai hidoase lucruri pe care omul fără Dumnezeu este capabil să le comită: războiul de cucerire, îngrozirea, tortura și uciderea în masă a unor oameni pe care Hristos ne-a poruncit blând să-i iubim ca pe noi înșine, nu să-i strivim sub cizma grea și invadatoare a morții.
Chipul izbit de război al aproapelui îl obligă pe creștinul real să iasă din comoditatea căldicelului confort al creștinismului de duminică sau de salon și să facă ceea ce ar dori să-i facă lui oamenii dacă ar fi în locul celui care chiar azi are nevoie de el.
Adică exact ceea ce au făcut și fac acum clericii și mirenii români admirabil mobilizați de bunul-simț creștin, activi în arhiepiscopiile Bisericii situate în zonele prin care au ajuns la noi cei refugiați din cauza unui război provocat de o patologie politică, de o viziune imperialistă clinică și, în mod strigător la cer, binecuvântat fie și implicit de cineva care, lipsit total de acuitate morală, a identificat „forțele răului” exact acolo unde acestea lipsesc, substituind astfel abil, dar crunt dezonorant, agresorul cu victima.
Prezența chipului celuilalt în fața noastră, cu atât mai mult cu cât acesta e un sărman ajuns în pribegie, ne impune lăuntric articularea unor gesturi care traduc propriul nostru grad de încreștinare, densitatea noastră morală, noblețea nebănuită de noi înșine, dar care care ne onorează enorm statutul de creștini și comunitatea din care facem parte.

Într-un moment realmente crucial pentru Europa creștină în care democrația trebuie să rămână din punct de vedere politic sacrosanctă, creștinii, indiferent de confesiune, dar și toți oamenii uniți în jurul valorilor morale universale, valori care, asimilate, elimină ca un antidot din corpul social impulsul necontrolat spre crima în masă, atrocitatea ca hobby, agresiunea asupra vecinilor, anularea libertății și demnității persoanei umane, noi toți trebuie să trecem împreună proba curajului de a mărturisi la timp adevărul, de a ne opune ferm barbariei și de a lupta pentru salvarea cu orice preț a civilizației Decalogului și a culturii europene a Dialogului, în cadrele sănătoase ale cărora riscul grav de a spune în mod public binelui rău și răului bine se diminuează și chiar dispare.

Vasile Bănescu

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.