Domnul este Păstorul meu – Studiu de caz 20: când în urma binelui pe care-l faci ajungi în pragul disperării

„Când au ajuns, oamenii lui David au spus lui Nabal toate aceste cuvinte în numele lui David. Apoi au tăcut. Nabal a răspuns slujitorilor lui David: «Cine este acest David și cine este fiul lui Isai? Astăzi sunt mulți slujitori care fug de la stăpâni. Să-mi iau eu pâinea, apa și vitele mele, pe care le-am tăiat pentru tunzătorii mei, și să le dau unor oameni care sunt de nu știu unde?»” (1 Samuel 25:9-11).

Cu toate că David Îl avea pe Dumnezeu ca Păstor, viața lui nu a fost lipsită de momente de descurajare în care a fost gata să acționeze sub impulsul momentului. Deja îl vedem pe David extenuat și parcă ajuns la capătul puterilor din cauza fugii de mânia lui Saul care căuta să-i ia viața. Suferința îndelungată te face să ajungi la capătul puterilor. Acest lucru s-a întâmplat în cazul lui David și este valabil în dreptul oricărui om care trece prin dureri îndelungate.

Care este contextul textului nostru de astăzi? David a ajuns în apropierea unui om extrem de bogat, care avea turme de animale de ordinul miilor. Era perioada tunderii oilor când, înțelegem din text, exista pericolul jafurilor. Însă David și oamenii lui au purtat de grijă oamenilor lui Nabal în toată această perioadă. În schimb, aștepta puțină bunăvoință și din partea acestuia. Însă n-a văzut așa ceva, ba dimpotrivă, a auzit din partea acestuia cuvinte de dispreț la adresa lui și a oamenilor săi.

Ce decizie ia în această situație blândul David care îi cruțase puțin mai devreme viața dușmanului său de moarte? „Atunci, David a zis oamenilor săi: «Fiecare din voi să-și încingă sabia!» Și fiecare și-a încins sabia. David și-a încins și el sabia și aproape patru sute de inși s-au suit după el. Au mai rămas doar două sute la calabalâcuri” (1 Samuel 25:13). Ce vedem aici? Un David pornit să-i ia viața celui care nu-i arătase pic de milă. Când ajungi în pragul disperării nu mai gândești deloc limpede. Parcă vedem un David cu totul diferit de cel pe care l-am întâlnit cu un capitol înainte!

Ce frumos este că nebunul Nabal avea o soție înțeleaptă. Ce important este să existe oameni ai mijlocirii! Rolul acesta l-a îndeplinit Abigail cu desăvârșire. Ea n-a stat pe gânduri să cumpănească „pierderile” pe care le va avea oferindu-i lui David și oamenilor săi atâtea bucate. Unii s-ar grăbi să spună că l-a săpat pe soțul ei, Nabal, deoarece a lucrat pe la spatele acestuia, fără să-i spună nimic. Însă ea a dat dovadă de înțelepciune, pentru că prin fapta ei l-a împiedicat pe David să dea și el dovadă de nebunie.

O, câtă nevoie avem și noi de oameni echilibrați, oameni cu capul pe umeri, oameni care au o perspectivă clară asupra lucrurilor și care reușesc să înăbușe pornirea noastră plină de răutate! Da, David a avut astfel de porniri și cu siguranță că și noi știm cum sunt acestea (la o intensitate mai mică sau mai mare).

Unul dintre lucrurile pe care le văd aproape imposibil de realizat este să poți opri un bărbat din pornirea lui. Odată pornit, bărbatul tinde să nu mai dea înapoi, ci să ducă la îndeplinire ceea ce și-a propus, indiferent de consecințe. Însă nu și David. Din nou, chiar și aici vedem inima aleasă pe care o avea. El s-a potolit în urma mijlocirii lui Abigail.

Cu ce motivație facem binele pe care îl facem? Să ni se facă bine în schimb? Sau îl facem pentru că suntem motivați ca prin tot ceea ce facem să-I dăm slavă lui Dumnezeu? Dacă ceea ce facem are ca motivație dragostea noastră față de Dumnezeu, atunci lucrul acesta va diminua considerabil felul în care ne va afecta reacția plină de indiferență sau chiar de dispreț a unora. Domnul să ne sfințească motivațiile care stau în spatele lucrurilor pe care le facem!

Stoica Timotei

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.