Cumpărătorul de suspine




Convoi de robi mânat cu aroganță
trecea greoi ca un talaz în spume.
Toți fără Dumnezeu și fără nume,
fără popor și fără de speranță.
Dar toți nepăsători și puși pe glume…
Cu suflet orb, lipsit de conștiință,
treceau spre târg cântând refrene stranii.
Și-n amăgirea fără de căință ,
un singur chip o singură ființă
avea suspinul tragicei pierzanii.
Era o sclavă cu un chip de ceară,
cu ochi amari, cu fruntea încrețită.
Din cuibul părintesc ademenită,
nu lanțul îi era acum povară,
cât visul ei din anii de fecioară.
Mergând prin colb, ea se vedea acasă,
se revedea în dulce amintire,
lucrând la zestrea sfântă de mireasă,
cu gândul dus în zarea vaporoasă,
spre tainicul, neîntâlnitul mire…
Au fost ani dulci în casa cea bătrână.
Și clipele zburau ca o părere.
Dar într-un ceas de seară, la fântână,
îi apăru un prinț…cu grai de miere…
cu pieptul strălucind de juvaiere…
Și ea fugi cu el… ca o păgână.
Apoi… curând, ca sclavă de vânzare,
porni-n convoi pe drumuri neîntoarse.
Pe când măicuța ei, cu pleoape arse,
o căuta prin târguri si oboare.
,,Fetița mea… neprihănită floare…”
,,Vai, ce-am făcut!” șoptea în lacrimi sclava.
,,Cum de-am crezut minciuna care-mbată?
Cum n-am simțit în cupa ei otrava?
Dar adevărul, adevărul unde-i?
Ah, adevărul, Doamne, când se-arata?
O, adevărul…e un vis…
Dar iată,
oprit în drum, un tânăr o privește.
Se uita lung la ochii plânși feciorul.
Suspinul ei îl prinde ca-ntr-un clește.
El face-un semn. Convoiul se oprește.
Din nori de colb se-arata negustorul.
O liniște ca de mormânt se face.
,,Ce preț?” întrabă tânărul în șoaptă.
Pe fața lui e-o milă și o pace.
El dă o pungă omului rapace.
Dar omul-șarpe râde și așteaptă.
Cumpărătorul mâna-n brâu și-afundă.
Și pungile răsar fără zăbavă.
Se uita lacom vipera hulpavă.
Copila-ncearcă taina s-o pătrundă:
Atâta aur pentru o biată sclavă?
Deodată negustorul, om de piață,
pe tânăr de un umăr îl cuprinde.
,,O inimă pe aur nu se vinde…”
îi spune-ncet. ,,Da, mila ei te prinde.
Suspinul ei… te doare și te-ngheață.
Ei bine… iată… viață pentru viață!…”
Stă tânărul și un cuvânt nu spune.
Și nimeni nici o șoaptă nu îngână.
Căci n-a mai fost asemenea minune.
Iar sclava simte-n suflet o genune.
Se leagănă și cade în țărână.
Când se trezi… era în libertate.
Pe ulița cea larga, negustorul
pornea din nou cu sclavii prin cetate.
Și-n locul ei, în lanțuri sângerate,
era lovit cu biciul… salvatorul.
,,Cu prețul vieții lui?…dar cine-i oare?”
șoptește fata-n plâns, smulgându-si părul.
Și-un tinerel de undeva răsare…
,,Cum nu știi cine-i?”
,,Nu știu.”
,,Adevărul.”
Vai, adevărul… printre sclavi… pe uliți…?
Convoiul piere-n zări halucinante…
Iar fata vede-acum pontifi, bacante,
atleți cu lauri, cavaleri cu suliți
și nobili cu sclipiri de diamant.
”Sunt liberă… Și viața-mi stă in față
Desfășurându-și toata strălucirea.
Dar, ce ciudat! oriunde-arunc privirea,
vad numai măști pe suflete de gheață.
Sunt liberă. Dar unde-i fericirea?”
Și-atunci porni în lume. Dar Cuvântul
o întâlni deodată prin ogoare.
Căci ea văzu un om cu chip de floare
trăgând un plug ce răscolea pământul.
Și El spunea o taină, o chemare…
,,Veniți la Mine, voi cei fără tihnă,
veniți să ducem jugul împreună
și veți afla în suflete odihnă;
Căci jugul Meu e pace și cunună”!
Era cumpărătorul de suspine…
Cel ce-a plătit cu viața. Adevărul.
Iar fata alergă să I se-nchine
și, ca ștergar, să-și despletească părul.
Și-n jug cu El, află ea fericirea.
Căci adevărul sfânt te face liber,
ca, liber, să primești sau nu IUBIREA!

Autor: Costache Ioanid

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.