ÎNTREBĂRI SUB LACRIMI

-O, Doamne, ce-ai vrut sã ne spui prin dansul frunzelor uscate?
Prin ofilirea din petale și din stamine înghețate?
In acele de la ceasornic, ce-ai așezat ca-nvãțãturã?
Ce vrei sã înțelegem, Doamne, privind la moartea din naturã?

La ce, la cine sa gândim când anii trec cu repezire
Și ne trezim materii prime, de așezat în cimitire?
Ce cântec sã purtãm prin lume, dacã murim în orice zi:
Un bocet jalnic și sinistru sau imn ce-anunțã veșnicii?

Când îi conducem pe ai noștri, zdrobiți, pe ultimul lor drum,
Tu ce ne spui, iubite Doamne, când îmbrãcãm cernit costum?
Cum sã pãșim peste durere, cu fruntea sus, învingãtori,
Și cum sã oferim lumina când stãm înfãșurați în nori?

  • Copiii Mei! Când frunza, floarea se ofilește și dispare,
    Când acele de la ceasornic se-nvârt mereu, a disperare,
    Când Sfânta Carte se deschide și vă explică ÎNTRUPAREA
    E semn cã vreau sã luați aminte, cã ați ales epuizarea…

Când în convoi cu bocitori vã îndreptați spre cimitire,
În ochi cu lacrimi și în suflet, doar cu o simplã amintire,
Când rugul va anunțã focul, sã nu vã temeți! N-o sã doarã…
V-a mai rãmas ceva: SPERANȚA… Ea niciodatã n-o sã moarã!

Când norii vin în stoluri dese din rãsãrit și din apus,
Chiar dacã, greu apasã crucea, voi sã priviți spre Cel de sus…
Sã nu descurajați când drama își plouã lacrima sãratã!
V-a mai rãmas ceva: CREDINȚA… Sã nu vã moarã niciodatã!

Chiar când întreaga viațã pare un abur izolat în pneu
Când toți prietenii pleca-vor chiar în momentul cel mai greu
Lãsându-vã de unii singuri, sub talpã asprã de durere,
Vã mai rãmâne RUGÃCIUNEA… Ea e secret pentru putere.

Chiar dacã moartea nemiloasã nu-și uitã niciodatã coasa,
Și prin programu-i diabolic v-atacã mișelește casa,
Vã mai rãmâne un PRIETEN… In El speranțele se strâng…
Este ISUS MÂNTUITORUL, PRIETENUL CELOR CE PLÂNG!

Alex D Jercan

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.