VIAȚĂ DE FRUNZĂ


Am și uitat, deși nu-i mult
De când pe ramura bătrână
Ce mă ținea cu a ei mână
Priveam de sus înspre țărână
Iubeam ca vântul să-l ascult.

Sub adierea lui creșteam
Și-a lui suflare îmi da viață
Mă întorcea pe dos, pe față
Suflarea-i părea că mă-nhață
De ramură eu mă țineam…

Am început să obosesc
De-atâta vânt și-a lui suflare
Că uneori suflă prea tare
Abia mai stau pe creanga mare
Și parcă-ncep să-ngălbenesc.

Mă simt slăbită de puteri
Și seva mea dusă e toată
Îmi pare că sunt chiar uscată…
De vânt deodată sunt suflată
Și cad, lipsită de-orice vreri.

Țărâna, ce-am privit de sus
Îmi e acum atât de-aproape
Și peste mini se-adună ape
Ca în țărână să mă-ngroape…
Țărâna e al meu apus.

Timișoara, 18 octombrie 2021

Nelu Filip

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.