Sonetul florii soarelui

La moara lui Felix

Punându-și răsăritul în petale
Și straiul luminos brodat cu zori,
Ea însăși pare soare între flori,
Cu nimb țesut din străluciri astrale.

Dar când, cu ruginiu la subsuori
Din tolba toamnei care-i dă târcoale,
Își pleacă fruntea c-un oftat de jale,
Doar păsările-i sunt... admiratori.

Când vremile vor vrea să mă condamne
Punând verdictul, într-un mod solemn,
Că prea e mare sarcina cu... toamne,

Primind lumină, voi răspunde demn:
Îți mulțumesc c-am înțeles, o, Doamne,
Că doar acum sunt plin de untdelemn!

Simion Felix Marțian
Siegen, 10 septembrie 2021

Vezi articolul original

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.