| 𝐅𝐢𝐭̗𝐢 𝐬𝐟𝐢𝐧𝐭̗𝐢 |

Într-o lume plină de sfinți, nu mai știi cine este cu adevărat sfânt, într-o lume plină de păcat, sfinții sunt tot mai rari!
„Până la Dumnezeu te bat sfinții!” este o expresie împământenită și folosită de oamenii care comportă o anumită înțelegere greșită despre sfinți, cu referire la lideri religioși, credincioși sau la alții care ne greșesc, în timp ce avem de a face cu ei și care au nevoie de timp îndelungat pentru a rezolva anumite nedreptăți pe care, poate, nu le mai rezolvă sau, dimpotrivă, devin potrivnici și parte a problemei. Sfinții, în concepția unora, sunt unii dintre înaintașii creștini care s-au remarcat în istoria îndepărtată, biblică, (părinții bisericii și alții) și în istoria apropiată, referindu-ne la unii creștini care au lăsat câteva „urme” prin viața și activitatea lor.
Pentru unii „sfinți” s-a și făcut un calendar zilnic dedicat lor și o zi specială, sărbătorirea „Tuturor Sfinților”, într-o anumită zi din an. Este interesant cum oamenii, în principal creștinii tradiționali, apelează la ajutorul, la mijlocirea sfinților, unii canonizați (post mortem), alții necanonizați, alții „mari sfinți”, iar aceasta este o dovadă a neînțelegerii și raportării incorecte la sfinți, contrar învățăturilor Scripturilor. Nu este de mirare că oamenii nu mai înțeleg ce înseamnă „a fi un sfânt”, poate și pentru că noi nu mai practicăm „trăirea de sfinți” (procesul sfințirii) și există și cealaltă extremă, „de a nu mai crede în sfinți” sau de a nu mai crede în posibilitatea personală de fi sfințit.
Expresia „Fiți sfinți!”se regăsește în Biblie de mai multe ori (aproximativ de 600 de ori, cu tot cu formele sale derivate), fiind una imperativă, nu facultativă (Levitic 11:44, 1Petru 1:15,16) pentru omul sau oamenii care vor să se asemene cu Dumnezeu, prin apropierea de El (Romani 6: 13,14). Sfințenia este sinteza tuturor însușirilor lui Dumnezeu, iar termenul folosit este „qadosh” (limba ebraică) prin care se înțelege ideea de separare, de diferențiere (separat de restul, singurul diferit… Isaia 6:3, consacrat, pus deoparte). Se mai folosește și cuvântul „sanctus” (limba latină) și „facere”, care înseamnă „a face” și este diferit de primul și mai avem alte cuvinte în limba greacă, precum „hagiasmos”, „sfințenie” și alți cinci termeni grecești sunt traduși tot cu „sfințenie” („hagiotes”, „hagiosyne”, „eusebeia”, „hosiotes”, „hieroprepes”). Dumnezeu ne vorbește în Scripturi despre sfințenia Sa, care este „puritate desăvârșită” (Leviticul 11:44,45). Când vorbim despre sfințenia lui Dumnezeu (și Numele Lui este Sfânt „Iehova Mekadishkem”=Domnul care te sfinţeşte), acesta este un atribut al Lui greu de înțeles și explicat. Ea este mai mult decât perfecțiunea Lui, sau puritatea Lui, sau puritatea lipsită de păcat, este esența „deosebirii ” Lui, transcendența Sa. Sfințenia lui Dumnezeu întruchipează misterul măreției Sale și ne face să privim cu uimire la El, pe măsură ce înțelegem o mică parte din splendoarea Sa. De aceea, vom face distincție între sfințenia lui Dumnezeu care este parte a naturii Sale și sfințenia care se reflectă în poporul lui Dumnezeu și în fiecare credincios în parte. Putem, astfel, înțelege că „a fi sfânt” (sau „sfințenie”) înseamnă a fi ireproșabil din punct de vedere moral, a fi separat (despărțit) de păcat, de lume și consacrat pentru Dumnezeu (1Petru 1:14-16, 1Tesaloniceni 4:3-7, Apocalipsa 22:11). O greșeală des întâlnită, în contextul nostru creștin, este confuzia între moralitate și sfințire, care sunt două lucruri asemănătoare, dar complet diferite. Moralitatea îl are în centru pe om, iar sfințirea, pe Dumnezeul care ne sfințește. Într-un fel se definește moralitatea care variază și în alt fel Scripturile definesc sfințirea. Dumnezeu ne-a promis să ne dea din sfințenia Sa și ne face sfinți pe noi, credincioșii (1Corinteni 6:11). Toți mântuiții suntem sfinții Lui, din momentul convertirii (nașterii din nou), iar procesul sfințirii continuă toată viața (Efeseni 4:23,24). Acestă lucrare comună a lui Dumnezeu Sfințitorul și a credinciosului, care „se lasă”, sfințit de El, este o lucrare de cooperare. Sfințirea pozițională, inițială are loc din momentul în care am devenit cu adevărat copii ai lui Dumnezeu, apoi urmează sfințirea progresivă care este un proces continuu, pentru toată viața. Dumnezeu ne cheamă la sfințenia Lui, ne-o poruncește și este norma Lui pentru noi (Romani 1:7, 6:9, 1Tesaloniceni 4:3, 1Petru 1:16). „Ea nu este un lux, ci o necesitate.” (maica Tereza). Ar mai fi, tot legat de sfințire, conceptul de sfințire deplină, finală care va avea loc după înviere și trupul va fi răscumpărat (1Tesaloniceni 5:23), iar în el (trupul omului) nu va mai fi firea pământească și efectele păcatului adamic.
„ A fi sfânt” nu are de a face cu canonizarea, sanctificarea făcută de oameni, cu tradiția sau cultura bisericească (religioasă), ci are de a face, în mod direct, cu Cel Sfânt. Dumnezeu ne sfințește, iar trăirea noastră în sfințenia Lui face din noi plăcerea Sa (Psalmul 87:1, 89:5). Sfințenia nu are de a face cu ritualuri de curățire fizică (deși în Vechiul Testament ritualurile, spălările aveau importanța lor) sau anumite fapte eroice pentru Dumnezeu, ea este standardul înalt, perfect în care ne pune Dumnezeu și în care trebuie să umblăm noi. Noi nu suntem creatori ai sfințeniei, ci acel teren productiv sau neproductiv al Sfințeniei lui Dumnezeu. Noi am fost făcuți sfinți și suntem chemați să trăim sfințenia Lui, în permanență (Evrei 12:14). Sfințenia nu este un concept filosofic și religios despre un oarecare idealism (sfințire nu înseamnă perfecțiune umană), ea este lucrare Duhului Sfânt (Sfințitorul) în fiecare mântuit (1Tesaloniceni 2:13, 1Petru 1:2, 2Corinteni 2:8). Credincioșii, din momentul nașterii din nou, sunt sfințiți, totodată ei au (primesc) puterea spirituală, datorită noii naturi duhovnicești, de a rămâne și de a reuși să crească în sfințirea lui Dumnezeu, în mod voluntar. În mod practic, noi putem fi sfinți, asemănându-ne cu Domnul Hristos (care ia chip în noi). Trăind adevărul care este Cuvântul Său (Ioan 17:19, 17:17, 14:6) în viețile noastre, este un mod în care procesăm sfințenia Lui. Duhul Sfânt este principalul lucrător al sfințirii (2Tesaloniceni 2:13, 1Petru 1:2) și jertfa Domnului, sângele Său este agent al curățirii noastre spirituale (Evrei 10:10,14, 1Corinteni 1:2, Evrei 10:29), atât la începutul vieții de credință cât și pe parcursul ei. Am mai putea spune că Dumnezeu poate folosi anumite forme de pedeapsă (disciplină) să ne readucă pe drumul sfințirii (Evrei12:3-11). Domnul Isus a murit de bună voie pentru a ne aduce sfințirea, ca noi să putem fi sfinți (Efeseni 2:25,26, Tit 2:24).
Caracteristic zilelor din urmă (Apocalipsa 22:11) este și această criză care va opera ca un test al separării finale, între sfinți si păcătoși. Acest proces al separării a început din momentul în care procesăm sfințirea și continuă pentru credincioși, iar pentru ceilalți, din momentul în care au început să păcătuiască și continuă, perpetuând în nelegiuire. Separarea aceasta se întâmplă și între cei ce sunt membri în bisericile noastre locale. Îi avem pe unii lumești, iar pe alții evlavioși, pe unii care se pocăiesc după ce greșesc și se consacră din nou, iar pe alții care persistă în păcat sau se ascund, fugind de pocăință. Unii practică viața de credință conform standardelor Scripturii, iar alții sunt prinși în capcana unor concepții lumești, filosofice greșite, trăind conform propriilor standarde. Sunt unii de la care poți cultiva Roada Duhului și care se maturizează spiritual și alții care tratează viața de credință în mod ușuratic, copilăresc, iresponsabil… unii care fug departe de păcat și de orice fel de necurăție, iar alții permisivi și liberi cu „păcățelele”. Diferențele acestea între unii și alții devin tot mai mari sub ochii noștri! Din care grup vrem să facem noi parte sau în care vrem să fim? Există o veste bună! Cumva, dacă faci parte dintre cei care nu sunt sfinți sau nu te lași sfințit (procesul sfințirii), ai posibilitatea întoarcerii pentru a fi declarat sfânt, cât și posibilitatea redresării, intrând în procesul sfințirii zilnice, pentru restul vieții tale. Sfințenia Domnului este standardul nostru pentru care trebuie să luptăm cu sinele, cu eul nostru, cu toate slăbiciunile lui, cu toate influențele și asediile lumii, cu orice acțiune de origine demonică. Dacă la timpul trecut noi am fost sfințiți, când am devenit credincioși (ni s-a atribuit instantaneu sfințirea), noi avem responsabilitatea de a ne sfinți continuu, fiind consacrați, dedicați acestui scop al lui Dumnezeu lucrat în noi de Duhul. Dacă vom fi parte integrantă a acestui proces al sfințirii continue, dus până la capăt (2Corinteni 7:1), ne așteaptă sfințirea completă, deplină, pentru a intra în prezența fizică a Dumnezeului Sfânt (Daniel 7:18).
Doamne, ajută-ne!

Articol | Avram Sabou

https://www.facebook.com/545614682232263/posts/3972444352882595/

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la | 𝐅𝐢𝐭̗𝐢 𝐬𝐟𝐢𝐧𝐭̗𝐢 |

  1. Nicolae Leva zice:

    Foarte adevarat si foarte frumos scris!

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.