În celebra piesă muzicală „Love and Marriage”, Frank Sinatra vrea să ne convingă că „Iubirea și căsătoria merg împreună” și, zice el, „Nu o poți avea pe una fără cealaltă”. Concubinajul zilelor noastre spune o cu totul altă poveste, că se poate, că poți iubi fără să te mai căsătorești. Se cântă doar „Love me, love me, love me!”, fără să se mai adauge și „Marry me!” Chiar așa, de ce nu ar fi suficientă simpla conviețuire a celor ce se iubesc? Ce rost are să oficializăm sentimentele noastre, într-o societate tot mai alergică față de legi și instituții?

Depinde cum înțelegem căsătoria! Unii cred că este vorba de o simplă hârtie, o formalitate, o masă festivă și altele de acest gen. Departe de adevăr! Căsătoria înseamnă mult mai mult, presupune o asumare a responsabilității și tocmai ea, responsabilitatea, este corelativul iubirii autentice. Când te căsătorești, te angajezi să iubești responsabil, când trăiești în concubinaj iubești după preferințe, iubești cu jumătăți de măsură. Să detaliez.

Rezistența concubinilor față de căsătorie devoalează adevărata problemă a concubinajului: lipsa de asumare a responsabilității! Dacă actul căsătoriei este „o simplă hârtie”, așa cum spun concubinii, de ce nu își asumă un lucru atât de simplu? Pentru că, știm cu toții, simplu nu este să intri în legământ și să respecți jurămintele, dimpotrivă, e mult mai ușor să ieși din concubinaj când interesele personale (fizice, emoționale, financiare etc.) nu mai sunt satisfăcute.

Cu alte cuvinte, când ne căsătorim, promitem să-l iubim pe partenerul de viață în orice situație, la bine și la rău, în sănătate și în boală, în sărăcie și bogăție și, mai ales, promitem să-l iubim până la capătul vieții. Concubinul nu are de făcut astfel de angajamente, el are libertatea de a se retrage din relație când dorește. Când celălalt nu mai ”corespunde” nevoilor personale sau când viața „ne scoate la tablă”, concubinul poate fugi imediat. Sigur, putem spune că și cei căsătoriți pot divorța, dar nu e chiar același lucru, pentru că încălcarea promisiunilor duce la probleme de conștiință. Și, așa blamată sau neglijată cum se întâmplă să fie de multe ori, conștiința mai ține, cât de cât, lucrurile pe un făgaș normal.

Când ne căsătorim ne gândim la mai mulți decât doi. Căsătoria este un gest prin care se previne „egoismul de cuplu”. Altfel spus, soțul și soția intră în relație asumându-și responsabilități față depărinți și, mai ales, față de copii. Din păcate, nu puține sunt cazurile când un concubin nu vrea să-și recunoască în mod oficial copilul. De asemenea, refuzând căsătoria, concubinii nu ajung să solidifice relațiile cu părinții partenerului de viață. Asumarea unei vieți de familie bazată pe căsătorie deschide un nivel profund al relațiilor cu rudele soțului și ale soției. În cazul concubinajului, aceste relații rămân adeseori așa cum este simpla lor coabitare: superficiale! Dacă în cazul concubinajului orientarea este spre sine, în căsătorie accentul cade pe celălalt: partenerul de viață, copiii, părinții și alte rude.

Mai mult, căsătoria înseamnă grijă pentru posteritate. Spre deosebire de concubinaj, axat pe fericirea de moment, căsătoria îi poziționează pe soț și soție într-un cadru social și juridic bine reglementat, cu drepturi și obligații, cu legi clare privitoare la bunurile materiale și moșteniri și, mai ales, cu responsabilități mutuale, dar și față de copii. Familia, întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie, a fost și rămâne garantul continuității speciei umane, fiindcă doar familia folosește în mod corespunzător și responsabil vectorii spirituali, sociali, morali și juridici pe care îi are la dispoziție. Căsătoria este un proiect de o viață și un liant inter-generațional. Concubinajul, în schimb, este bântuit de sloganul „După noi, potopul!”.

Căsătoria este voia lui Dumnezeu, concubinajul este un surogat păcătos. Modelul biblic revelat în cartea Genezei este unirea (căsătoria) dintre un bărbat și o femeie (Geneza 2:24). Acest tipar este reafirmat în învățătura Mântuitorului care, după ce face referire la anumite abateri de la proiectul divin, reiterează standardul edenic al căsătoriei prin cuvintele „la început n-a fost așa” (Matei 19:8).

Sigur, de-a lungul istoriei, din pricina nelegiuirii și a împietririi inimilor oamenilor, au apărut poligamia, infidelitatea, divorțul, concubinajul și alte păcate. Totuși, nu înseamnă că voia lui Dumnezeu s-a schimbat. Este suficient să ne gândim la faptul că actul căsătoriei ilustrează relația dintre Hristos și Biserică: „«De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevastă-sa, și cei doi vor fi un singur trup.» Taina aceasta este mare (vorbesc despre Hristos și despre Biserică)” (Efeseni 5:31-32). Sub nicio formă, concubinajul nu poate ilustra relația de iubire și sacrificiu dintre Hristos și Mireasa Lui. Isus Hristos a iubit în mod responsabil, a iubit până la capăt (Ioan 13:1). Nu a fost ca un concubin care fuge când dă de cruce!

În concluzie, rămâne o întrebare: concubinaj sau căsătorie? Sper să dăm răspunsul corect! Sper să iubim responsabil, să fim altruiști, să trăim în rânduială, să ne gândim la generațiile viitoare și, mai ales, sper să ascultăm de Dumnezeu!

Costel Ghioancă, pentru Edictum Dei

https://www.facebook.com/294648260641674/posts/3783742235065575/?d=n