Prin arșița toridă, trudit și plin de sânge,
Se pleacă însetatul, în cel mai negru ceas,
Sleit și fără vlagă, o, Doamne, cât ar plânge,
Dar lacrima-i uscată și ruga-i fără glas.

De ce-i așa fierbinte și crâncenă pustia,
Unde e prospețimea, răcoarea de-altădat’?
Și hoțul fără milă ce fură bucuria,
De ce atât de lesne în casă l-am lăsat?

N-auzi Tu, Doamne, oare suspinul singuratic,
Pe cel cu mâini întinse, spre tine necurmat?
Pe cel ce nu tratează problema ușuratic,
Îl vei lăsa Tu oare, în pulbere uitat?

Nu ești Tu plin de milă, izvor de apă vie,
Ce mâna își întinde spre sufletu-nsetat?
Nu ai promis Tu râuri, prin văi și prin pustie,
Pășuni cu umbră deasă în locul cel uscat?

Ridică-Te Stăpâne, adu înviorare
Te-așteapă rămășița, cu sufletul arzând,
Le dă din nou putere, ca să stea în picioare
Aprinde azi fitilul, ce-i încă fumegând.

De ce să aibă lumea, motiv de bucurie,
Și să fii pus alături, de falșii dumnezei?
Ca Tine nu e altul, Tu ești din veșnicie,
Puterea Ta e mare, nu ești nicicum ca ei.

Ești Cel ce sufli viață, ridici chiar oase moarte,
Și chemi ce nu există, cum ar fi existat.
Doar brațul Tău e-n stare, poporul să își poarte,
Chiar și prin grea pustie, spre țărmul așteptat.

Ne stâmpără azi setea, Te-ndură și ne iartă,
Că n-am știut valoarea din zilele cu ploi,
Pornit-am la drum singuri, fără busolă, hartă,
Și ne-am trezit în zdrențe, flămânzi, pustii și goi.

Ah, câte Ți-aș mai cere, dar mică mi-e puterea,
Dar am nădejde-n Tine, că Te vei ridica,
Biruitorul morții, speranța, Învierea,
Ești vrednic de-nchinare, căci nu ne vei lăsa!

Dany Căpătan