Credință și rațiune la Dostoievski

Prelegeri despre Dostoievski, de Joseph Frank, (Princeton University Press: December 2019), 248 pagini.

Marele scriitor ortodox rus transcende raționalismul literaturii moderne, în încercarea de a transcende toate lucrurile.

Liniile de bătaie ale presupusului război dintre rațiune și tradiție, știință și credință, dintre secolul XVIII și secolul XIX, sunt o introducere adecvată în viața și munca lui Fiodor Dostoievski. Scriitorul rus vedea lumea în termeni cosmici. Iraționalismul filosofic joacă un rol vital în majoritatea romanelor sale, însoțit de o confruntare ideologică între rațiune și credință. Pentru Dostoievski, rațiunea nu poate niciodată să explice în totalitate existența umană. Într-o scrisoare adresată fratelui său, Mihail, în 1838, Dostoievski pretinde că “să cunoști natura, sufletul, pe Dumnezeu, dragostea… aceste lucruri sunt cunoscute de către inimă, nu de către minte.” Mintea “este o aptitudine a materiei.”

Dostoievski a publicat romanul său de debut “Oameni sărmani”, în 1846. Tensiunea dintre spiritual și material, în această scriere din stadiile de început ale carierei sale, era în creștere. Încă aduna idei de la prieteni și dușmani în cercurile de literați ale Sankt Petersburgului, în special în Cercul Petrașevski. Acesta era o grupare mică de critici și scriitori entuziaști, care se întâlneau săptămânal să dezbată literatură, filozofie, politică și egalitate socială.

Regretatul Joseph Frank argumentează, în mod continuu, în “Prelegeri despre Dostoievski”, că literatura rusă timpurie era aproape în totalitate teologică, controlată de idealuri religioase provenite din creștinătatea bizantină. Acest lucru s-a schimbat în ultima parte a secolului XVII, odată cu Petru cel Mare. Ca parte a unui proiect de modernizare a Imperiului Rus, țarul credea că nobilimea rusă și tagma oamenilor cu carte ar trebui să se re-educe conform standardelor occidentale. Așa a apărut o divizare în societatea rusă, între clasa seculară a învățaților, care erau la conducere și țăranii inculți, temători de Dumnezeu.

Acest lucru a fost o cauză a schismei intelectualității rusești, de asemenea. Materialiștii raționali au devenit cunoscuți ca “Occidentaliștii”. Vorbeau cu precădere limba franceză, tratându-și cu dispreț propria limbă și tradiție și se închinau la altarul culturii europene. Slavofilii au încercat să conecteze viitorul Rusiei cu tradițiile ei istorice timpurii: adică cu credința sa creștină. Ei credeau că Europa nu era altceva decât o altă Romă decăzută și scoteau în evidență asemănările izbitoare: unitatea spirituală care era sacrificată pentru interesul propriu al decadenței egocentrice, dezordinii morale și senzualității pervertite. Dostoievski și-a început cariera ca un occidentalist sceptic. Dar, în cele din urmă, a devenit un slavofil dedicat.

Această identitate cultural-spirituală a fost cimentată într-o experiență de tipul “drumului spre Damasc”, care a avut loc în 1849, pe neașteptate. Împreună cu ceilalți membri ai Cercului Petrașevski, Dostoievski a fost arestat. Acest lucru făcea parte dintr-un plan mai amplu al lui Nicolae I de a suprima libertatea intelectuală din societatea rusească; care, se temea el, ar fi putut amenința ordinea socială.

Dostoievski a petrecut aproape un deceniu departe de viața publică a Rusiei. Cea din urmă parte a sentinței îi cerea să se înroleze ca soldat în armata rusă. Petrecuse patru ani într-o închisoare din Siberia, împreună cu deținuți din rândul țărănimii, dar rana cu cel mai îndelungat efect psihologic venise la începutul ispășirii sentinței. Legea rusă a vremii cerea ca, acolo unde se dăduse o grațiere, să se însceneze o execuție. A fost ridicat eșafodul în Fortăreața Petru și Pavel din Sankt Petersburg, acolo unde era păzit Dostoievski. Prizonierii au fost legați la ochi. Plutonul de tragere îi aștepta. Sicriele erau aliniate. Un preot ajunsese cu o cruce și s-au ascultat ultimele spovedanii.

Această scenă a fost recreată în “Idiotul” (1868). Protagonistul romanului își reamintește că a auzit o poveste din gura unui om care credea că mai are doar câteva minute de trăit. “Incertitudinea și repulsia în fața necunoscutului erau îngrozitoare”, spune prințul Mîșkin. Însă, au supraviețuit și dovezi biografice – de la Nikolai Speșnev, care era, de asemenea, membru al Cercului Petrașevski. Comunistul și ateul își reamintesc deopotrivă momentul în care au început să realizeze posibilitatea morții imediate. Dostoievski s-a întors spre el și i-a spus: “Vom fi cu Cristos.”

În scrierile sale post-siberiene, simbolismul creștin a devenit o entitate omniprezentă în scrierile lui Dostoievski, iar o temă își ridica constant capul: lupta perpetuă dintre bine și rău a umanității. În “Crimă și pedeapsă” (1866), asistăm la o lume în care încrederea doar în rațiune distruge toate legăturile emoționale dintre oameni. În “Demonii” (1872), Șatov declara pe șleau că “niciodată rațiunea nu a avut puterea să definească binele și răul”, iar în “Frații Karamazov” (1880), credința este prezentată în termeni fundamentali: nimic mai puțin decât devotamentul absolut față de învățăturile lui Cristos nu va fi îndeajuns.

În cartea “Dostoievski: Un scriitor al timpului său”, Frank notează că “viața era acum pentru Dostoievski ceea ce a fost și pentru Keats, o vale a desăvârșirii sufletului, în care Cristos a venit pentru a chema omenirea la luptă împotriva morții care îngroapă în materie; și pentru a însufleți lupta către victoria finală asupra egoismului.”

Cele mai multe romane ale secolului XIX deschideau brațele larg pentru a îmbrățișa rațiunea umană. Se înțelegeau de minune cu valorile încetățenite ale societății burgheze, în special cu obsesia unei minți înguste pentru avere, statut social și succes. Operele lui Dostoievski, prin contrast, se apropie de tragedia poetică: o lume în care relațiile sociale și metafizica religioasă se intersectează prin vise și viziuni nelimitate de timp, spațiu și materie. Criticii cei mai aspri ai lui Dostoievski spuneau deseori că operele sale nu reflectă realitatea vremurilor în care acesta a trăit. De asemenea, au sugerat că personajele sale patologice ar trebui, mai bine, închise în spitale de boli mintale decât să polueze paginile prestigioaselor reviste literare rusești.

Pare că acei critici au înțeles greșit punctul central al operelor lui Dostoievski: că realitatea însăși este un concept îndoielnic. Acest lucru ar putea explica de ce personajele lui acționează într-un cadru escatologic. De aceea nu este surprinzător faptul că neliniștea permanentă, vina și îndoiala sunt emoțiile dominante ale acestora. Personajele petrec mult timp contemplând probabilitatea iadului sau paradisului dincolo de mormânt. Adânc înrădăcinat în tradițiile biblice, acest cadru moral și mitologic oferă cititorilor lui Dostoievski uneltele necesare pentru a putea analiza încă una dintre temele centrale ale autorului: transcendența morală.

El simțea că orice individ o putea atinge, dacă ar fi avut voință. De îndată ce ego-ul era lepădat, eliberarea de lanțurile narcisiste ale vanității îi urma. Și, în cele din urmă, individul putea să acționeze dincolo de motivațiile și apetiturile sale egoiste. Numai atunci, credea Dostoievski, adevărata libertate devenea o posibilitate. Două cuvinte cheie răzbat: acceptarea și credința. Acceptarea faptului că nu avem niciodată controlul absolut asupra vieții individuale și colective pe care o ducem, care se reduce la un set întâmplător de evenimente, fără o ordine prestabilită sau tipar. Și credința în ideea că trăim într-o lume care va exista mereu dincolo de înțelegerea umană.

The American Conservative – Faith and Reason in Dostoevsky

https://www.facebook.com/edictumdei/photos/a.297955690310931/3741814222591710/?type=3

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.