STRAINUL

E noapte rece; vântul bate cu şueratul lui prelung,
şi din adancurii depărtate, atâtea gânduri mă ajung.
Ce bine e să fiu acasă, să ştiu că am destul câştig,
Să nu mă chinuie nici foamea, nici să nu rabd pe drum de frig.

Ce bun a fost cu mine Domnul, că nu ştiu cum să-I mulţumesc,
Cum L-aş primi să ştiu că vine, să am un oaspete ceresc.
Şi-n jocul straniu de lumină, al flăcărilor din cuptor,
Pe gene-mi cade toropeala, şi adormii aşa de uşor…

Deodată o bătaie-n poartă… tresar… e cineva pe drum!
Mă uit la oră: E târzie! Numai tâlharii umblă-acum!
Răsună inca o bătaie, şi încă alte două-trei.
şi strig atunci: „Cine-i acolo? E cam târziu acum, ce vrei?”

Şi glasul de-afară-mi spune: „Vin dintr-un loc îndepărtat;
Umblatam cale multa astăzi; sunt osteniut şi s-a-noptat.
N-ai vrea căldura dinlăuntru s-o-mparţi cu mine pân’ la zi?
ţi-aş mulţumi cum ştiu mai bine, şi-n rugăciuni te-oi pomeni.
Nu-ti cer decat un colt de paine,uscat sa fie,sa mi-l dai,
Sa dorm pe jos pe-o rogojina,doar mila rogu-te sa ai.

Mă strecura-i lângă fereastră, să-l văd prin geamul aburit;
Era urât şi plin de zdrenţe, părea murdar şi obosit.
Am stat si l-am privit o clipa lunga, apoi eu i-am raspuns răstit:
„Străine, du-te mai departe, aici nu-i loc de poposit!
Ce, n-ai gândit mai dinainte unde-ai să dormi, ce-ai să mănânci?
E prea târziu să-mi baţi la poartă, e prea târziu să mi te plângi!”

Şi-am auzit cum paşii afară, încet, încet s-au depărtat…
Până ce-n linişte doar vântul, a mai rămas stăpân pe sat.
Şi, mulţumit, în patul moale am adormit apoi curând
Dar am avut în neagra noapte un vis ce nu-l mai uit nicicând.
Parcă dintr-un nor de lumină, Domnul Isus se cobora,
şi-n casa mea venea să-mi spună, ce nimeni altul nu ştia.
Credeam că-mi va vorbi de bine; va lăuda tot ce-am muncit….
Dar, s-a apropiat de mine şi trist cu lacrimi mi-a vorbit:

„Prietene, am vrut azi noapte ca sa raman în casa ta;
Am vrut din pâinea ta, la cină să-mi dai un colţ, ca partea Mea.
Dar mi-ai răspuns că pentru Mine, tu n-ai nici pâine şi nici pat,
Si M-ai lăsat sa plec afara in frig si insetat,
Căsuţa ta nu era mică să am si eu un loc în ea;
De ce nu ai vrut să ai la masă, un ostenit în casa ta?”
Şi m-a privit cu ochii umezi până când norul L-a luat…
Ş i-am înţeles că El fusese, strainul ce L-am alungat.

Trezit din somn, de-nfiorare, m-am repezit afară-n frig…
Ş i-am început în gura mare, străinul înapoi să-l strig.
Dar vai, demult plecase omul,
Din întunerecul pustiu ,
Doar vântul mi-a soptit din ramuri, că mă trezisem prea târziu.

de Valentin Popovici

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.