Vremurile în care trăim devin tot mai neprielnice pentru cei ce vor să rămână integri din punct de vedere al vieții și al practicii creștine. Credincioșii devin tot mai secularizați, în loc să devină tot mai duhovnicești! Până și liderii creștini nu mai au recunoașterea lumii (chiar dacă uneori sunt recunoscuți doar ca și „clerici” sau „religioși”) și sunt respectați tot mai puțin în societate. Secularizarea a intrat în biserică, iar o parte dintre credincioși sunt acaparați de ea, chiar dacă încă mai sunt sau au rămas membri într-o biserică locală sau o mai frecventează, în cel mai fericit caz.

Cunoaștem din istoria noastră, a românilor, procesul istoric de secularizare (mai ales în Moldova și în Țara Românească), cum s-a executat ceea ce este cunoscut sub denumirea de „secularizarea averilor mănăstirești”. Toate averile bisericii au devenit proprietatea statului. Aceste proprietăți considerabile s-au acumulat fără a da socoteală statului…, scoțându-se la iveală, mai ales pe vremea lui Cuza, multe nereguli în evidența și gestionarea fondurilor și, totodată, decăderea morală a creștinătății din acele timpuri. (Este vorba despre deținerea de terenuri, de proprietăți ale mănăstirilor, de piese de patrimoniu și altele. La fel s-a întâmplat și în alte țări din Europa, începând cu secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea.)
Nu mă voi referi, în continuare, la aceste evenimente istorice, ci la lucruri ce țin de realitatea prin care secularizarea actuală afectează bisericile și viețile noastre creștine. Când ne referim la „creștini secularizați”, găsim un corespondent biblic, „creștini lumești” (1Corinteni 3:1,3, Tit 2:12) sau „creștini firești”. Sau am putea să ne referim la cuvântul „lume” sau „lumea aceasta”, cu sensul de sistemul de valori, de principii, lumea cu tot ce conține ea și se află în opoziție cu sistemul de valori creștine.

Într-o definiție simplă, secularizarea religioasă este trecerea unei societăți creștine de la valorile și principiile religioase (ale bisericii) la cele ale statului și la altele ce nu mai țin de religie (respectiv Biblie, Dumnezeu, Biserică). Înseamnă ieșirea oamenilor de sub influența bisericii și intrarea sub influența statului sau raportarea la alte sisteme laice aflate în opoziție crescândă față ceea ce învață biserica, respectiv Biblia. Acestea au venit odată cu modernismul și dezvoltarea tehnologică și științifică, au pătruns odată cu noile generații influențate actual de ideologiile progresiste. În acest context, scade influența și autoritatea bisericii, a liderilor religioși, a creștinilor, în general, chiar dacă, în ceea ce privește percepția românilor referitoare la biserică, ea este la partea superioară a procentului de încredere. Paradoxul este că, deși există încredere în biserică, nu ne mai caracterizează valorile și principiile teoretice și practice ale creștinismului, mai ales în contextul nostru românesc.

Revenind la credincioșii din interiorul bisericilor noastre care devin tot mai secularizați (am spune mai lumești, mai firești în limbajul nostru obișnuit), având caracteristici ce definesc bine secularizarea bisericii (secularizarea religioasă are de a face cu viața din afara creștinismului, a bisericii…). Dar aș face referire la o secularizare mai actuală, ce ține de bisericile noastre de azi (și de creștinism, în general), voi descrie câteva dintre efectele, dintre manifestările specifice, dintr-o perspectivă și analiză personală. Voi prezenta câteva dintre aceste constatări reale cu care ne confruntăm și pe care le regretăm.

Unii creștini (credincioși) ș-au pierdut convingerile morale, respectiv biblice și își permit să păcătuiască cu bună știință (putem vedea uneori, cu dezgust, dar și cu milă, păcatele pe care și le permit unii dintre frații de credință, urmate apoi și de lipsa procesului pocăinței și sfințeniei). Și-au transformat convingerile lor creștine în simple opinii pe care le schimbă, după caz. Chiar și acțiunile față de păcatul lor, ale liderilor și ale credincioșilor, par mai mult de tolerare, indiferență, neputință, acomodare sau alte abordări nebiblice, ce nu urmăresc recuperarea celui căzut în păcat. Aș aminti și vorbirea de rău, (bârfirea) și alte forme, atitudini și fapte greșite făcute la adresa celor ce au căzut în păcate. Ei pot ajunge în situații în care vor să schimbe învățăturile Bibliei, doctrinele teologice, biserica pentru a se ascunde și a nu-și asuma eșecurile, pentru că nu vor să se corecteze! Putem observa incapacitatea de se redresa (îndrepta) sau revitaliza (pocăi) datorită neacceptării sau respingerii intervenției (ajutorului) harului lui Dumnezeu pentru îndreptare, în vederea reconcilierii în relația lor cu Dumnezeu. Au această neconștientizare a păcatului care i-a cucerit, producându-le orbire spirituală… Starea lor spirituală în care au ajuns, este dezastruoasă, având din nou o natură păcătoasă. (Alții, „mai calviniști”, ar contrazice această concepție, spunând că așa ceva nu este posibil după ce ei au fost mântuiți… sau probabil că nu au fost mântuiți niciodată, susțin ei, deși se poate să cădem din nou în păcat, devenind din nou păcătoși sau căzuți de la credință, după ce am fost mântuiți).

Putem face liste cu păcatele groaznice care sunt practicate de „credincioșii” zilelor noastre sau cu păcatele pe care le acceptăm cu multă ușurință?! Sau putem vedea lipsa de răspuns față de păcat și față de păcătoși, dar și ce facem noi sau ce nu facem pentru ei, cei păcătoși…

Marginalizarea, subestimarea, minimalizarea autorității Scripturilor și a conducerii spirituale (bisericești) duce la refuzul lor de a da socoteală de viața personală pe care o consideră privată și, uneori, nici de viața publică coruptă nu vor a mai răspunde. Imperativele Scripturii sunt călcate în picioare, iar autoritatea pentru ei este inexistentă! O gândire și o trăire democratică, într-o societatea democratică (pe alocuri, mai puțin) ne poate eclipsa conceptul teocratic (conducerea lui Dumnezeu) care ar trebui să stea la baza vieții fiecărui creștin. Noi, mântuiții, suntem robi ai Domnului de bună voie și în felul aceasta putem înțelege adevărata libertate în Hristos și raportarea corectă față de celelalte autorități.
Se pierde astfel puterea spirituală (autoritatea spirituală) a bisericilor, a liderilor, a credincioșilor și se pierd valorile care aparțin comunității creștine, precum: unitatea, dragostea, credința, părtășia, închinarea autentică, slujirea reciprocă efectuată în funcție de chemarea, darurile, talentele, pregătirea fiecărui credincios. Individualismul, eul (interesul personal) primează și nu sunt accentuate altruismul, empatia în folosul fraților de credință și a semenilor! Banalizarea lucrurilor sfinte (desacralizarea), apoi nepracticarea disciplinelor spirituale sau împlinirea lor în mod formal, duce la regulă seacă, la religie moartă, golită de conținut, pentru a menține conștiința liniștită, creștinismul fiind adesea coborât la nivel de părere personală. Iar față de semnalele și vocea Duhul Sfânt parcă ar fi imuni!

Moralitatea și sfințenia nu sunt relative, ci absolute, ele sunt caracteristici ale celor credincioși! Secularizarea actuală ar dori să pună tot ce este sfânt, bun și moral sub control, profanul să guverneze sacrul.
Se ajunge astfel la înțelegerea greșită a Scripturilor, chiar la acceptarea „micilor” erezii, (devieri de la adevărul biblic), cât și la practicarea superficială unor doctrine biblice de bază, precum mântuirea (care a devenit o chestiune simplistă folosită în dezbateri sterile și este asumată ca o stare de confort uman), viața veșnică (înlocuită, parcă, cu viața de pe pământ, cu materialismul, prosperitatea, bunăstarea), misiunea bisericii (presărată doar cu câteva acte de caritate și spectacole sociale), sfințenia (înlocuită cu ceea ce simțim noi, fiecare, că este bine sau este confundată cu morala), escatologia (una cu multe interpretări, care depinde de ceea ce este preferabil fiecăruia, uneori fiind privită ca o sperietoare, alteori negată). Liberalismul teologic și practic a golit de conținut bisericile (la fel ca și legalismul, de cealaltă parte). S-a ajuns la transformarea lucrurilor spirituale (doctrine și practici creștine) în simple păreri, teorii (concepții), acte sociale, ca și cum nu mai au relevanță în aceste timpuri.

Se observă o incapacitate a conducerii de a se reforma. Conducerile eclesiastice se aseamănă tot mai mult cu sistemele politice ale vremurilor (În perioada comunistă a apărut și se moștenește un anumit model de conducere ce tinde spre control; apoi, în perioada de libertate, conducerile și-au format o ideologie proprie, ca și în sferele partidelor politice). Nu ne mai concentrăm pe slujirea biblică, care să accentueze mai mult slujirea individului și a comunităților umane (din biserică și din societate). Prioritatea este de a pune accent mai mult pe programele din locașurile de cult (de tip spectacol, regizate bine sau mai puțin bine, în care individul este pierdut în mulțime), apoi, accentul este pus pe administrarea clădirilor, pe resurse materiale (bogați material, dar săraci spiritual…). De altfel, toate acestea sunt necesare, dar secundare. Apoi intervine incapacitatea de a contracara atacurile care vin și de a apăra credința creștină de orice influențe ale lumii (ale secularizării). Nu prea mai avem oameni pregătiți și potriviți pentru a sluji, la orice nivel, lumea căzută în păcat. Înțeleg prin aceasta că nu trebuie să dăm replici și să reacționăm la toate provocările lumii venite fiecare în felul lor, ci este nevoie să acționăm, să luptăm concret și cu „armele luminii” în favoarea adevărului biblic (Proverbe 26: 4, 5). Din păcate, unele lupte se dau în interiorul bisericilor, urmărindu-se anumite interese strict umane, ce se lasă cu răni, pierderi… Cunoaștem fraza : „Dezbină și cucerește” și tocmai aceasta se întâmplă, iar Satan profită… Am acceptat prea ușor limitările, teoriile, cultura, valorile… pe care alții ni le trasează, din afara sferei creștinismului biblic.
O parte dintre bisericile noastre s-au transformat în mici instituiții, devenind tot mai vizibile diferențele dintre clerici și enoriași (consumatori) care sunt tot mai laicizați (lumești). În zilele de duminică, sunt credincioși, iar, în celelalte zile, renunță la mărturia și statutul de credincioși. Dacă, în trecut, eram onorați că suntem creștini practicanți, aderând la un cult creștin sau la o biserică, azi, unii se rușinează și nu se mai comportă ca ambasadori ai cerului! Pare că ne-am privatizat bisericile locale și creștinismul nostru personal!

Noi știm că păcatul stă la baza secularizării actuale și are efecte perfide asupra bisericilor și credincioșilor. Avem nevoie să ne trezim din această amețire și somn spiritual în care suntem chinuiți și încorsetați de secularizare, pentru a elimina efectele produse de acest fapt. Oare ce ar trebui noi să facem ca să vină cu adevărat o trezire spirituală de la Dumnezeu în viețile, bisericile și comunitățile noastre? Trezirea spirituală este răspunsul, iar aceasta nu este o expresie sau o formulă magică, ci este un proces care are la bază rugăciunea și postul și care aduce răspunsul lui Dumnezeu, în urma căruia oameni se pocăiesc, sunt sfințiți și sunt mișcați ca, la rândul lor, să slujească celor din jur și societății, în mod pasional, sub împuternicirea și însoțirea divină. E timpul să-L căutăm pe Domnul, să vină de la El vremea de înviorare! Secularizarea trebuie să fie înlăturată din viețile și din bisericile noastre, iar noi, fiecare personal și Biserica Domnului, să avem impact în lume. Misiunea bisericii este de a duce mesajul și valorile ei nealterate pentru a satisface nevoile spirituale ale lumi în care ne-a așezat Dumnezeu, având capacitatea spirituală de face față schimbărilor societății (oricărei ideologii, sistem, presiuni…).
Doamne ajută-ne! Amin!

Avram Sabou

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=3668573189936381&id=545614682232263